Revistă print și online

Fructe blestemate

Se făcea că în fața mea apăruseră, de nicăieri, oameni pe care îi știam, rude, prieteni, cunoscuți. Ca și cum aș fi trecut în lumea de dincolo. Doar că, la un moment dat, mi-am dat seama că doar eu îi puteam vedea și auzi. Toți purtau un soi de uniformă din denim albastru. Aveau glugi trase pe cap, aidoma călugărilor capucini. Acest accesoriu vestimentar mi-a stârnit temerile că ceva straniu și absolut teribil se întâmplase cu lumea așa cum o știam eu. Anticipam că la un moment dat mă vor vedea și mă vor lua la întrebări, căci eu nu purtam acea uniformă oribilă. Mă lipeam de zidurile clădirilor, încercând să nu atrag atenția. Se pare, însă, că nu eram singurul intrus, căci, undeva mai în față, se constituise un fel de filtru, ca la revoluție. Opreau lumea și ne țineau un soi de interogatoriu la o masă pliabilă.

Eu aveam la mine câteva cărți. Printre cei în costum de blugi cu glugă l-am zărit pe fostul meu coleg de liceu, Luca Niculescu, dar și pe Mircea Cărtărescu. Am avut un sentiment de confuzie, ca și când l-aș fi văzut pe Coposu fluturând un steag cu secera și ciocanul. Cărtărescu s-a apropiat de mine și mi-a luat cărțile din mână spunându-mi pe un ton dojenitor:

— De ce nu le donezi?

Apoi a ales una și a spus că pe aceea o va păstra el. Îmi amintesc vag că era o carte mică, veche, cu coperți roșii, un fel de ghid de propagandă comunistă despre cum să fii un bun pionier.

Din discuția cu glugații am înțeles că trebuia să devin și eu unul dintre ei. Un Consiliu îți impunea ce să citești, ce păreri să ai. Toată lumea trebuia să poarte blugi, să se distreze ordonat, conform unor directive aprobate de Consiliu. Aveau chiar și un semn distinctiv, un fel de pasăre ciudată, cu cap de șarpe. Tot ce era construit în noua lume în care aterizasem, edificii, școli, magazine, aveau o arcadă rotundă bizantină. Chiar și întrările de la metrou erau construite așa.

Am început să alerg până când am ajuns pe un drum prăfuit de țară, lângă o miriște. În depărtare se vedea un eșafodaj, o construcție ciudată din lemn. Când m-am apropiat, am văzut că era de fapt un loc de execuție. O spânzurătoare. Am alergat înapoi. Îl auzeam pe Cărtărescu cum striga în urma mea să mă opresc. Am ajuns pe drumul de țară de unde plecasem. Era un drum gălbui, cu mult praf, iar pe jos am zărit niște fructe ciudate, un fel de smochine uriașe, înăuntrul cărora era ceva gelatinos. Știam, în vis, că nu era bine să mănânci din ele că erau fructele dracului, dar nu am rezistat ispitei și am gustat dintr-una. Avea un gust incredibil de bun, cu iz de alcool.

— Scuipă! Nu înghiți! Aruncă din gură, că nu te mai poți întoarce înapoi! strigau glugații.

Așa cum, de fiecare dată, nu mor în vise, m-am trezit buimac.

Narcis AMARIEI

Absolvent al Universtății din București, specializat prin master în literatură americană, traducător și profesor, implicat în numeroase evenimente culturale în Marea Bitranie și în Spania, Narcis Amariei este și prozator. A debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră. Publică în mod curent proză și face parte din grupul Ficțiunea.