Revistă print și online

Casa de pe strada Academiei

Se întorcea acasă, după o noapte lungă și foarte complicată. A decis să meargă pe jos să își mai limpezească gândurile. Nu știa încotro urma să o ia. Nu spre casă,. Drumul ăsta îl știa foarte bine. Nu știa încotro să o ia cu viața lui. Dacă ar fi avut cu 10 ani mai puțin ar fi plecat din țară. Mulți dintre colegii lui făcuseră asta la vremea potrivită și acum erau stabiliți prin toate colțurile lumii și o duceau foarte bine. El încă nu știa ce îl reținuse aici, de ce nu plecase. Desigur, puteau fi găsite tot felul de argumente, dar, în sinea lui, știa că niciunul nu era cel real. Nu avea familie, iar jobul nu era unul care să îi ofere prea multe satisfacții, în afară, e drept, de un salariu destul de bun. Și mai era pasiunea asta a lui pentru străzile din București.

Dacă era să fie sincer, ăsta era principalul motiv pentru care nu plecase. I-ar fi lipsit îngrămădeala, amestecul de lux și precaritate, întretăierea dintre gusturile rafinate și mitocănia pe care le puteai întâlni de câte ori ieșeai pe jos prin București. Și el era mare amator de plimbări pe jos. Ura să conducă. I se părea că timpul petrecut la volan este timp pierdut. Când mergea pe jos avea timp să privească îndelung clădirile și să se gândească la cei care o construiseră. De fiecare dată, se întreba ce curaj trebuie să fi avut oamenii aceea să construiască o casă când nu știau ce va urma. Pentru cei mai mulți nu urmase nimic bun.

Ziua începuse să se strecoare prin fâșiile nopții, când s-a oprit să își scoată o piatră din pantof. Îl sâcâia de mult, dar atunci s-a decis să se oprească. Acolo în fața casei aceleia. Pe care atunci a văzut-o pentru prima dată. O casă impresionantă, care arăta aproape nouă. Nu renovată, ci nouă. Nouă, dar părăsită. Curtea cel puțin arăta ca și cum nimeni nu intrase acolo de ani de zile. Dar casa părea terminată acum câteva săptămâni.

A plecat hotărât să se întoarcă a doua zi să o vadă mai bine. Și a venit. Dar casa nu era. Deși își amintea foarte bine unde se oprise să își scoată pietricica din pantof. Doar că acum, acolo nu mai era nicio casă. Doar un teren viran.

A început să caute casa, ca și cum viitorul lui depindea doar de asta. A citit tot ce se putea citi despre strada Academiei – bloguri, postări pe facebook, cărți. A fost la tururi ghidate și a ascultat podcasturi despre istoria Bucureștilor. Nimic. Părea că nimeni nu auzise niciodată de casa asta. Începuse să creadă că fusese victima unei halucinații. Nu avusese niciodată aș ceva. Era un om foarte rațional, poate chiar prea rațional. De asta și eșuaseră relațiile lui – nu fusese niciodată în stare de un pic de poezie, și visare. Pentru el totul era foarte concret.

Mai puțin casa asta. Care părea că își bate joc de el. Că exista și nu exista în același timp. Dacă ar fi avut umor poate i-ar fi spus casa lui Schrödinger. Dar nici umor nu avea.

Simțea că o ia razna. Asta până într-o zi când a găsit, într-o veche revistă de epocă, povestea Licheriei. Fusese una dintre actrițele celebre ale Bucureștilor începutului de secol XIX, prietenă dar și adversară a celebrei Frosa Sarandy. Cele două erau rivale pe scenă și prietene în viața de zi cu zi. Când Alexandru Andronescu înființase "Compania de Teatru de Operetă și Comedie Blanduzia" pe locul unor grădini de pe actuala stradă a Academiei, Licheria devenise vedeta companiei. Până într-o noapte când, plecând de la teatru, dispăruse fără urmă. Era unul dintre maril mistere ale teatrului bucureștean. Unii spuneau că ar fi intrat într-o casă din apropiere de unde nu ar mai ieșit ciodată.

Și atunci a știut în ce casă intrase Licheria. Și a mai știut că trebuie să o găsească. A găsit-o după alte trei săptămâni. Tot într-o noapte, pentru că ceva îi spunea că doar noaptea o putea găsi.

Se plimbase ore bune în zonă când a zărit din nou casa. Acolo unde o văzuse prima dată. I se părea ireal că nu o mai găsise în zilele ce urmaseră nopții aceleia. Era la fel cum și-o amintea. Înalta, albă, cu ancadramente somptuoase care îi dădeau un aer maiestuos, cu un gard de fier forjat extrem de sofisticat. Doar curtea neîngrijită în care crescuseră ierburi ce înăbușeau florile contrasta cu restul. Și mai era ceva diferit de ceea ce văzuse în dimineața aceea. Acum, undeva la mansardă, o fereastră era luminată.

Își luă inima în dinți, apucă mânerul ușii de metal, care se deschise surprinzător de ușor și fără niciun zgomot, deși el se aștepta la un scârțâit apăsat. Intră în curte, privind în jur cu teama, emoție și curiozitate. Ușa de la casă era întredeschisă și nu se miră deloc că era așa.

Intră în casă și primul lucru care îl izbi fu mirosul – mosc amestecat cu vată de zahăr și iasomie. Apoi casa îl înghiți.

Strada era pustie, așa că nimeni nu îl văzuse intrând. Dar, dacă ar fi fost cineva pe stradă ar fi putut să vadă foarte clar cum, odată ce el intrase acolo, pereții casei se încețoșează, tremură ușor și încep să se risipească în aburii dimineții.

Când soarele strălucea peste strada Academiei, casa nu mai era acolo.

Cristi NEDELCU

Jurnalist, scriitor, dramaturg și blogger, Cristi Nedelcu are un doctorat în filologie cu teza "Semiotica bancului", volum publicat în 2023 la editura "Junimea" din Iași. A publicat mai multe cărți de teatru, eseu și proză. În prezent trei piese i se joacă la teatre din țară: "Paso Doble" - la Teatrul "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea, "Bătrânul, fata și biblioteca" la Teatrul "Tony Bulandra" din Târgoviște și "Păsări de nisip" la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova. Cel mai recent volum de proză este "Cimitirul trandafirilor", roman apărut în Biblioteca de Proză Contemporană a editurii Litera . Membru USR, PEN și UZPR.