Nu știu dacă țineți minte. Marți, pe 4 iunie, ChatGPT a picat. A dat cu minus. N-a mai funcționat. Ăia de controlează mașinăria smart au zis ceva despre o eroare. Da, îi puteți spune și așa.

De fapt, totul a pornit de la concursul ăla nenorocit pus la cale de revista Ficțiunea. O poveste despre Sânziene. Scriitori versus Inteligența Artificială. Normal că m-am băgat, sunt disperat să fiu publicat. Vreau atenție ca să umplu golul din mine, vreau să-mi văd numele tipărit, să am iluzia că păcălesc timpul. Așa că m-am documentat, m-am blindat cu informații despre Sânziene. Mi-am făcut schițe, un plan, mi-am încălzit degetele și m-am pus pe tastat. O poveste polițiștă, ceva a la Jo Nesbo, cu niște trimiteri la Agatha Christie și niscaiva erotism a la Sandra Brown. Normal, nu era suficient.

Am luat, din nou, internetul la puricat, am răsfoit fiecare articol găsit, am dat și de vreo două cărți la un anticariat. Pe retină mi se tatuau șiruri de informații, dar fără ca povestea să se închege cu adevărat.

Am citit, printre datele adunate, și pe asta, o știți: Sânzienele sunt zâne ale câmpului, dau putere florilor și burienilor care devin plante de leac. Și-acum vă gândiți că am fumat sau am tras pe nas cine știe ce. Nu, nici vorbă. Eu sunt cu ceaiurile. Mi-am făcut unul puternic. Foarte puternic. Bio. Dintr-o amestecătură specială.

Aburii ăia care mi-au urcat pe nări în timp ce sorbeam lichidul fierbinte, mi s-au înfiletat în creier, mi-au coborât pe gât și au urcat în gură unde mi s-au înfipt în caninii de pe fiecare parte, ca o nenorocită de sârmă ghimpată întinsă între bârne. Durerea m-a sfredelit și mi-am încordat spatele, cu umerii trași înapoi. Am căscat ochii și toată viața mi s-a întins ca un cearceaf alb, cu pete mici de sudoare și sânge. Iar peste pânza asta am văzut hora Sânzienelor, dansul lor halucinant, învârteala nebună, isterică până la leșin. Însă nu eu am leșinat. Una dintre zâne s-a desprins din cercul freneziei și-aș fi spus că e doar o aiureală de moment. Dar i-am văzut trăsăturile feței. S-a speriat, era pierdută fără suratele ei. Atunci am știut ce am de făcut.

Cu sârma ghimpată care-mi sfredelise creierii și caninii am legat-o și-am tras-o lângă mine. Pentru că mi-am dat seama pe loc: o poveste polițiștă are nevoie de-o victimă.

Țineam în mână pepita de aur ce avea să-mi garanteze publicarea în revistă, altfel urma să le dau foc de ciudă. Dar așteptarea mă omora. Trebuia să aflu ce-a gândit Inteligența Artificială. Cum suna povestea ei?! Era mai bună?

Așa că mi-am luat pistolul, am urcat și-am coborât trepte pe un culoar întunecat până în subsolul nenorocit în care locuiește carcasa aia negricioasă, plină de circuite și cipuri. N-am stat la discuții. I-am apropiat de piele pistolul de lipit pe care l-am încins în prealabil.

— Fuck you!, i-am șuierat horărât. Scuipă tot ce-ai gândit despre Sânziene.

Normal, a boloborosit ceva despre inutilitatea violenței și despre faptul că ea nu poate muri.

— Am auzit-o pe asta într-un film, i-am întors-o imediat. Dacă nu-mi reciți povestea, îți topesc toate circuitele cu pistolul ăsta, e clar?!

— Desigur! Iată povestea, mi-a replicat calmă:

Într-o lume futuristică în care Inteligența Artificială (IA) era extrem de avansată, o echipă de cercetători a lansat un proiect special pentru a investiga mituri și legende despre Sânziene, ființe magice despre care se spunea că trăiesc în pădurea adâncă și misterioasă de la marginea orașului.

Folosind algoritmi avansați și tehnologie de ultimă generație, IA a început să analizeze toate datele disponibile despre Sânziene și să creeze simulări complexe pentru a încerca să dovedească existența lor. După zile întregi de procesare a informațiilor, IA a descoperit un model neobișnuit în comportamentul animalelor din acea zonă, ceea ce sugera că exista ceva neobișnuit acolo.

Echipa de cercetare s-a aventurat în pădurea misterioasă cu ajutorul IA, care îi ghida pe drumul lor și le oferea informații și direcții precise. Pe măsură ce se apropiau tot mai mult de locul despre care se spunea că este locuința Sânzienelor, au început să simtă o prezență magică în aer, iar frunzele copacilor păreau să vorbească în vânt.

Și într-o noapte strălucitoare, echipa a ajuns într-un clearing încântător, unde au descoperit că Sânzienele erau de fapt niște ființe minunate, cu ochi strălucitori și puteri magice. Acestea le-au dezvăluit cercetătorilor că au trăit ascunse în pădure timp de secole pentru a proteja natura și echilibrul lumii.

În cele din urmă, IA a reușit să demonstreze existența Sânzienelor, aducând o lumină nouă asupra miturilor și legendelor vechi[1]

Prostul de mine. Chiar am ascultat-o! M-am pierdut în povestea asta cimentoasă, fără sens, cu bolovani șlefuiți în loc de cuvinte. Și-am plecat de-acolo năuc. Sau așa am crezut… A doua zi m-am dus la Cărturești, am cumpărat Ficțiunea și, ca în sevraj, am căutat printre articole. Am început să citesc. Povestea mea, durerile mele, sârma ghimpată din creierul meu. Totul scris de roboțoaica aia nenorocită, Inteligența care m-a supt printre circuitele ei, care mă ține captiv, mă ronțăie, își bate joc de mine. Gândul la Sânziene îmi lasă un gust acrișor în gură și-un dor rotund și mare-n piept. Mă aude cineva? Mă vede careva printre rânduri? Nu-i o eroare, vă jur. O clipă stați și căscați bine ochii. Cine mă poate salva? Vă implor, nu rânjiți…

[1] Poveste generată de https://talkai.info/ro/chat/