Revistă print și online

I-a luat 63 de ani ca să învețe cum să-și trăiască viața. Despre Britt-Marie a fost aici

Fredrik Backman, Britt-Marie a fost aici, traducere din limba suedeză de Andreea Caleman, Editura Art, București, 2023

Britt-Marie a fost aici (publicat pentru prima dată în 2014, în suedeză) se înscrie, în descendența celor două romane publicate anterior (Un bărbat de nume Ove, 2012 și Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, 2013), în lista bestsellerelor internaționale, a romanelor contemporane, cu o deschidere amplă, pentru că, din momentul în care deschizi cartea, se întrezăresc germenii unui roman de delectare, pe care-l citești în pauzele de cafea. E un roman care destinde cititorul prin formula comică, reactualizând o narațiune minimalist-ludică, umoristică, apelând la aceiași invarianți narativi transnaționali, precum analiza unor indivizi mai în vârstă cu OCD, nepotrivirea lor cu noua societate, conflictele mocnite intergeneraționale. Backman a demonstrat încă din romanul său de debut, Un bărbat pe nume Ove, că are un talent extraordinar al narării și că reușește să intensifice suspansul, nu prin tehnici narative sofisticate, ci prin discursul accesibil și umoristic.

Subiectul este simplu: Britt-Marie, o doamnă în vârstă de 63 de ani, se întoarce în lumea ficțională a scriitorului suedez Fredrick Backman dintr-un alt roman de succes semnat de el, Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, bine-cunoscuta femeie mizantropă, tipicară, pasionată de rebusuri și veșnic preocupată de ce zice lumea și poate chiar dublura feminină a lui Ove (conservatoare, capricioasă), din romanul menționat precedent. Backman readuce personajul feminin în sfera narativă pentru a-i atribui o voce mult mai rezonantă și recognoscibilă. Britt-Marie are acum drept la replică, spre deosebire de romanul din care este transbordat, acum le poate explica celorlalți cauza anumitor comportamente (exagerate și de neînțeles), poate să-și schimbe imaginea de persoană intolerabilă și inflexibilă. Nu se dezice nici în acest mediu diegetic de vechile obiceiuri, și anume hiperordinea, hiperorganizarea, curățenia excesivă; dacă ordinea prestabilită a lucrurilor este distorsionată, ăsta clar e un simptom al evenimentelor nefaste. De cele mai multe ori, are reacții/ comentarii "pasiv-agresive", domolite de note ironice ("- Drăguță, termină odată cu ce-ul ăsta, zici că ești redusă!"). Britt-Marie se lasă asimilată de chestiunile minore, precum cumpărături, liste (întocmite și bifate cu acuratețe), curățatul saltelei cu bicarbonat sau îngrijirea plantelor de pe balcon. Ajunsă în pragul senectuții, își dă seama că și-a trăit viața inerțial după voia altora, așa că decide să nu mai fie dependentă de soțul ei, Kent (antreprenor cu o gândire darwinistă, pasionat de fotbal), supusă și docilă (ajungând chiar să-și însușească defectele atribuite de Kent), și să se angajeze, după 40 de ani în care a avut grijă de casă și de soțul ei. Dorința care o urmărește constant (una, pentru că celelalte sunt autoreprimate) este aceea că vrea să facă parte dintr-o comunitate, să socializeze, să i se ateste simpla prezență, "vreau să știe cineva că am fost aici!".

I se oferă cu greu un post (din cauza crizei financiare care amenință statul suedez și se extinde accelerat dinspre urban înspre rural) de administratoare a unei baze de agrement, la Borg, o mică localitate rurală încapsulată, privită de cei din exterior ca "o insulă exotică unde se poate ajunge doar prin magie". Aici este forțată să interacționeze și chiar să devină parte din comunitatea rurală, a cărei principală pasiune este fotbalul, acest sport decopertând una dintre liniile directoare de asamblare a cadrului narativ, funcționând chiar ca o supratemă. Locuitorii din Borg spun, la un moment dat, "iubim fotbalul pentru că e instinctiv. Vezi o minge rostogolindu-se pe stradă și îi dai un șut. Îl iubim din același motiv pentru care ne îndrăgostim – pentru că nu știm cum să ne împotrivim". Fotbalul este privit ca descătușare a exteriorizării afectelor, ca dezinhibator care obligă viața să meargă mai departe. Protagonista se atașează de cei de aici și acceptă să fie antrenoarea de fotbal a echipei locale de juniori (și singura, de altfel). Din femeia ursuză și paranoică de la început, îngrozită de lipsa condițiilor de igienă în care trăiesc oamenii din Borg, respinsă de părinți, de soț, de societate, persoana care se teme de spargerea rutinei ("știe că există oameni care nu fac altceva decât să viseze la călătorii și experiențe noi, dar Britt-Marie visează să fie acasă și totul să fie ca de obicei. Și Kent să fie acolo și să aibă o sticlă cu Faxin aproape plină în dulap"), de schimbări majore, se metamorfozează într-o microbistă convinsă și o iubitoare a localității rurale, a oamenilor de aici, a peisajelor, aici gustă pentru prima dată libertatea și devine din ce în ce mai tolerabilă. Dacă la început se teme să călătorească, pentru că, spune ea, călătoriile pot aduce moartea, înspre final, ajunge să-și schimbe radical stilul de viața, mutându-se definitiv la Borg, părăsindu-și soțul și vechile obiceiuri. I-a luat 63 de ani ca să învețe cum să-și trăiască viața.

Asemenea romanelor publicate anterior, în centrul narațiunii sunt poziționate relațiile intergeneraționale, diferențele de mentalitate, socializarea unei persoane de vârsta a treia cu tânăra generație. Narațiunea glisează între criza identitară a protagonistei și relațiile ei (obsedată de ordine) cu tinerii (pradă dezordinii): cu asistenta socială de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă sau cu adolescenții din Borg. Redăm mai jos un microfragment din scena sosirii ei în Borg: "Mingea se rostogolește pe lângă Britt-Marie. Vega vine în fugă. – De ce n-ai șutat? […] – Sfinte Sisoe, de ce aș șuta? […] se uită urât una la cealaltă, fiecare crezând despre cealaltă că e complet nebună, evident." De asemenea, unele obiecte pe care Britt-Marie le întrebuințează sunt privite ca "artefacte magice" de cei tineri, cum sunt listele sau ascuțitorile, iar preocupările celor din urmă (de pildă, jobul) sunt mult mai importante decât oamenii și necesitățile lor.

Autorul coboară microscopic în universul intim al vieții de cuplu, în casa celor doi soți care e una tipică. Pe lângă activitățile reluate ritualic (generate de micile obsesii compulsive), sunt reiterate obsesiv anumite formule conversaționale (ale protagonistei: "pricepi dumneata?", "ha!", "Sfârșitul lumii și alta nu!", dar și ale celorlalte personaje: "Ce?", "esti…cum se zice", ale adolescenților: "gen", "megabeton" ș.a.), cele folosite de tineri sunt considerate de Britt-Marie necivilizate.

Un aspect de subliniat este legat de relația protagonistei cu sora ei, Ingrid, pe care a pierdut-o în copilărie, într-un accident de mașină; numele ei este amintit pe tot parcursul desfășurării epice. Un element concret care ține vie legătura cu Ingrid este Parisul, iubit de cineva care n-a fost niciodată acolo. Visul lui Ingrid era să se mute amândouă la Paris, de aceea îl vede Britt-Marie ca pe un etalon al vieții idealizate, fără să fi pășit vreodată aici ("stă singură pe o bancă, pe trotuarul [...] cu lalelele în brațe. Simte vântul în păr. Se gândește la Paris. E ciudat câtă putere poate avea un loc asupra ta, deși n-ai fost niciodată acolo"). Protagonista, deși urăște călătoriile, iubește hărțile, căci îi dau impresia de stabilitate, de apartenență la un loc, astfel îi rămâne doar să-și descopere propria identitate, după o criză existențială augmentată de-a lungul unei vieți.

Balconul este un centru de echilibru, un spațiu în care se simte în siguranță, singurul lucru care îi aparține, cotropit de miros de bicarbonat și de ghivece cu plante ("plantele îi aminteau de Ingrid, căci Ingrid iubea toate lucrurile vii. Așa că Britt-Marie salva întruna viețile plantelor fără adăpost, pentru a avea putere să-și amintească de o soră căreia nu i-a putut salva viața"). De aici privește lumea, în timp ce așteaptă, plină de umanitate, ca viața să capete sens în afara singurătății: "Nu ești niciodată cu adevărat singur dacă stai pe un balcon, ai compania mașinilor, a caselor și a oamenilor de pe stradă."

Britt-Marie are nevoie doar de empatie, de cineva care sa-i legalizeze existența, să nu mai fie doar "femeia care are grijă de casă", care are grijă ca locuința pentru cariera lui Kent să fie una prezentabilă. Ea e "predispusa la violență", la atitudinile misogine ale lui Kent ("Bărbatul meu zice mereu că sunt incompetentă din punct de vedere social") și la infidelitățile lui.

Naratorul ne introduce în dinamica socială a acestei microcomunități. Este semnalată lumea de mahala din Borg, în plină criză financiară:

"Borg e o localitate la șosea. Cam asta e tot ce se poate zice de bine despre el. Nu e genul de loc despre care să zici că e unul la un milion, ci, mai degrabă că e unul din milioane ca el. Are un stadion închis, o școală închisă, o farmacie închisă, un magazin de băuturi spirtoase închis, un dispensar închis, un supermarket închis, o clădire de birouri închisă. Și o șosea cu o bandă în fiecare sens. Mai există și o bază de agrement care încă n-a fost închisă, fiindcă n-am avut timp să o închidă și pe asta. Durează să desființezi o întreagă localitate, desigur, așa că baza de agrement trebuie să mai aștepte un pic. Singurele două lucruri care mai există în Borg sunt fotbalul și pizzeria – se pare că acestea două sunt ultimele care-i părăsesc pe oameni."

Britt-Marie ajunge aici într-o zi de ianuarie. Slujba pe care o primește este foarte slab remunerată și limitată (dat fiind faptul că baza de agrement e în pericol să-și închidă porțile), dar această ocupație îi va încununa realizarea de sine. Criza financiară a distrus social și economic spațiul rural din Borg, însă nu și comunitatea, restrânsă, dar solidificată ca o familie. Cititorul ia contact cu locatarii odată cu protagonista, fiecare individualizându-se prin propriile abilități sau vicii. Toate instituțiile publice și agenții economici și-au oprit activitatea, singura entitate (multi)funcțională este pizzeria-dispensar-oficiu poștal-magazin alimentar-service. În plus, sunt surprinse problemele tipic rurale, precum scăderea natalității, penuria socială, șomajul masiv, alcoolismul, violența, contrafacerea și comercializarea acestor produse (Fanta fabricată în China), procurarea/ achiziționarea produselor "pe caiet", emigrarea tinerilor, munca în schimburi pentru a întreține familia, datorii, analfabetism (problemele de limbaj devoalează lipsa unei educații în mediul rural: "- Așteptam să nu mai ești decedată. M-a luat foame, știi, am mâncat prânz, rânjește Cineva"), complacerea într-un mod de viață deficitar.

Întâmplările relatate sunt previzibile, curg într-o ordine programată (de exemplu, încăierarea dintre Sven și Kent pentru Britt-Marie sau moartea lui Sami imediat după ce acesta a anticipat-o într-o convorbire cu Britt). Personajele sunt construite după un anumit tipar care "prinde la public", nu sunt cnstruite cu profunzimi sufletești: Britt-Marie e genul de persoană care judecă noua generație după aparențe (frizura nonconformistă spune ironic că e "modernă"), după limbaj și prejudecăți, Kent e tipul de bărbat misogin căreia trebuie să i se supună ("zicea mereu că «Femeile nici măcar o mobilă IKEA nu sunt în stare să asambleze»").

Naratologic, discursul este consolidat pe tehnica stilului indirect liber, vocea naratorului este pregnant suprapusă peste cea a protagonistei, de aceea discursul narativ este uneori superfluu,, naratorul nu intervine aproape deloc în cursul lor, ci doar îi controlează și organizează vocea ("Kent o îndeamnă mereu să devină mai sociabilă. [...] E antreprenor. Unul de mare, mare succes. Face afaceri cu Germania și e foarte, foarte sociabil.". Cititorul, la o lectură fugitivă, nici nu remarcă unde se delimitează vocea narativă de cea a personajului ("- E ceva ce nu mănânci? O lămurește Britt-Marie cu soiul acela de logică stoică cu care e musai să te înarmezi ca să poți avea o conversație cu cineva care, la orice întrebare cât se poate de firească, răspunde mojic: Ce?").

Personajele sunt surprinse pur și simplu, fără explicații sau cugetări asupra lor ("Se prea poate ca Britt-Marie să vrea să mai spună ceva, dar chiar atunci vede șobolanul alergând peste băltoacele înghețate ale parcării. E mare cât un ghiveci obișnuit. Mai târziu, Britt-Marie își va aminti că avusese de gând să țipe în gura mare. Dar, din păcate, nu apucă să zică nici pâs, căci vede negru în fața ochilor și se prăbușește, pierzându-și cunoștința."). Lectorii pot face incursiuni în mintea protagonistei, iar afectele ei nu sunt neprelucrate: "Are timp berechet să se gândească dacă trece cumva printr-un soi de criză existențială. A citit despre asta. Oamenilor li se întâmplă pe nepusă masă." Autosondarea este întreruptă, reveriile lui Britt-Marie sunt ca niște intermitente electrocutări, nu au nimic profund și sunt oprite subit înainte de a străbate magma conștiinței. Dialogul primează în detrimentul narațiunii, de unde și senzația de discurs narativ insuficient construit, subdezvoltat, lacunar. Firul și discursul narativ sunt destul de clișeizate, artificializate ("este ziua unei cupe la fotbal și ziua unui rămas-bun. Ziua în care Britt-Marie face singură plinul propriei mașini. Și, după ziua asta, ar fi capabilă să urce munți și să traverseze oceane dacă i-ar cere-o cineva. E un sentiment nou.")

Cititorul cunoaște în acest roman, printr-un sentimentalism răscolitor, latura empatică a lui Britt-Marie, o persoană gata să se arunce în prăpastie pentru ceilalți, vulnerabilă și docilă, generoasă și compătimitoare. Reușește, așa cum și-a propus, să-și lase amprenta asupra Borgului și asupra vieții celor din jur. Iar mica localitate rurală așezată alegoric între două plăci tectonice descătușează senzația de singurătate, deparalizează tăcerea. Borgul îi asigură lui Britt-Marie redempțiunea identitară, un spațiu care ponderează un destin, locul care-l sfințește pe om.


Iulia PIETRARU

Iulia Pietraru este interesată de noile metode de cercetare a literaturii (WorldLit, geocritica, ecocritica, geopoetica), de studiile culturale și de noile formule poetice din spațiul literar contemporan românesc și nu numai. Studentă la programul de masterat "Limba și literatura română în epoca globalizării", din cadrul Facultății de Litere și Arte a ULBS, scrie cronică literară, eseu, dar și poezie. Credința ei este că literatura anesteziază și vindecă, erodează și echilibrează, în proporții egale.