Revistă print și online

Verbe. 20. Controlorul

Trenul opri cu un scârțâit care suna a scâncet de copil. O locomotivă scorojită și două vagoane cu geamuri întunecate, peste care se adunase o mâzgă verzuie. Controlorul coborî din vagonul aflat în coadă. Sări sprinten pe pavajul spart al peronului și se așeză pe-o bancă din lemn, cu spatele la clădirea din cărămidă a gării.

Își scoase cascheta și o așeză în stânga. În dreapta puse geanta din piele uzată. Se șterse c-o batistă peste fruntea aspră și-și aranjă cu degetele părul albit. Își scutură mustața de firimituri invizibile și abia apoi scotoci după sendvișuri.

Era trecut de ora 12. Cerul strălucea de curățenie iar soarele împungea cu ace galbene, încinse. Verdeața izbucnea printre șine și între crăpăturile din peroane.

Șeful de stație discuta cu mecanicul coborât din locomotivă. Trenul staționa 38 de minute. Nu venea altă garnitură din direcția opusă, nu trebuiau să aștepte vreun autobuz. Pur și simplu, așa se stabilise de la centru.

Controlorul se gândea la Poli, echipă care o cam scălda prin subsolul fotbalului. La faptul că aici, aproape de frontieră, lângă Serbia și Ungaria, erau la granița dintre Orient și Occident. Iar țițeiul se tot scumpea.

Se mai gândea și la ce fusese înainte. Adică La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul[1]. Dar înainte de Cuvânt, de Lumină, înainte de dorința lui Dumnezeu de a crea lumea, ce fusese?

Gara avea un acoperiș țuguiat iar unele țigle șubrezite păreau că levitează. Dintr-un vagon coborâse un călător cu bicicleta. Mergea mereu cu trenul până aici și apoi ajungea la următoarea gară în vreo 20 de minute, fără să mai piardă timpul. Bicicleta îi scârțâia. În vagoane mai erau doi călători.

Pentru controlor, înainte de toate fusese un univers întunecat, fără ca asta să fie ceva demonic ori de speriat. Un univers în care domnea un sentiment prelung și unic de resemnare. O resemnare meditativă nepesimistă, fără legătură cu renunțarea învinsului, cu deznădejdea ori lipsa de speranță. Resemnare care aduna obrazul întors, iertarea și înțelegerea completă, rezumată așa: știu că nu știu totul, adică am înțelepciunea de a accepta că nu există totul.

Domnise o prelungă și nesfârșită resemnare contemplativă. Una în care și zeul, și omul -dacă ar fi existat - ar fi fost suficienți propriului suflet. Nu era vorba că ai fi o insulă, un val sau o sticlă purtată de colo-colo, ci chiar o parte din fundul oceanului.

Dar zeul căpătase speranță, dorințe diverse, o spumă a mării din care se născuseră toate, un tot care se autodevora. Fericirea supremă nu fusese pierdută apoi din cauza unui măr, ci pentru nevoia de a crea lumea.

Controlorul adună șervețelele de la sendvișuri și-și așeză cascheta pe capul rotund. În mustața încovoiată avea firimituri, dar uită de ele.

Șeful de gară vorbea la mobil, iar dinspre sat se auzea tărăboi de orătănii. Venea miros de lemn ars, în valuri întrerupte de izul zemos de iarbă verde.

Pe degetul controlorului se vedea o verighetă uzată. Părea puțin la trup și firav, iar uniforma și geanta atârnau pe el. În cutele de hârtie creponată ale feței, în mâinile sale firave se ghiceau umbrele unor dureri, ale unor pierderi ireversibile: fotografii pătate de lacrimi, uși închise doar de mâna sa, flori așezate în umbra unor cruci. Ori ceva asemănător.

Urcă în vagon sprinten. Uneori avea impresia că recucerise cel mai important sentiment. Resemnarea prelungă și nețărmurită, fără început și sfârșit. Fără optimism și pesimism, fără cauză și efect.

Trenul încă staționa, dar nu se mai gândea la asta.


[1] Vechiul Testament, Facerea, 1.1

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)