Auzisem încă din copilărie despre Sânziene, Rusalii ori Drăgaice, dar nu le înțelegeam sensul. Pentru mine luna iunie era despre Soare, despre libertate și despre flori. În aduc aminte de bunicul patern care creștea la marginea orașului nu mai mult de patru oi sau nu mai mult de patru capre pe care, vara, le ținea cu iarba cosită la serele orașului. Avea el o înțelegere cu responsabila care se ocupa de acele grădini. Pleca dimineața cu bicicleta la care atașa coasa și de care lega și căruțul cu sacii împăturiți. Eu îl urmam pe bicicleta mea cu roți mici. Acolo ne aștepta responsabila Fana, o tipă cu chip arămiu, brăzdat de riduri de expresie și cu părul ca de abanos prins în cosițe. Se purta la cămașă albă și pantaloni negri de stofă. Fuma Carpați fără filtru și-și aprindea țigaretele cu chibrituri. Deși avea vocea dogită de la tutun, ochii ei negri și iscoditori îi arătau o tinerețe nesfârșită. Era isteață, veselă și parolistă. Și cred că vedea lucruri pe care omul obișnuit nici nu le bănuia. Altfel, de unde ar fi știut atâtea lucruri despre mine, despre grădinile ei, despre oameni? Maniera ei directă și anticipativă, uneori, mă înfiora. Ea îi arăta bunicului unde să cosească, iar pe mine mă lua ca să vedem brazdele noi, trandafirii, livada și caii albi din grajd. Mă plimbam cu bicicleta pe aleile pavate cu dale pătrate, printre flori ornamentale, cât vedeai cu ochii. Peste câmp mă uitam după trenuri sau urmăream fazanii, iar când mă dobora căldura, eram așteptat la umbră, într-o casă bătrânească joasă unde țineau uneltele. Acolo, Fana îmi aducea cireșe, căpșuni, mere verzi sau caise. Bunicul se așeza la umbră sub un brad, la doi pași de o cișmea cu apă rece și fuma. La plecare îi țineam sacii în care îndesa iarba. Ne luam rămas bun de la Fana și plecam în lungul drum spre casă, pe care-l prețuiam în aceeași măsură, știind că am ce povesti. Bunicul usca iarba pe acoperișurile unor ghimirlii, apoi o urca în fânar, unde, nu de puține ori, am adormit în serile liniștite de vară. Acasă mă întorceam de fiecare dată cu buchete de flori de câmp, ca să nu uit de culorile și serenitatea acelui loc. Când bunicul nu era în formă, Fana îl ajuta la cosit băiețește. Nu mai văzusem o femeie ca ea și de aceea cred că pentru mine a reprezentat un avatar al lui Artemis. Acele grădini au fost transformate în cimitir, fazanii s-au risipit, iar Fana nu mai e de mult printre noi. La fel și bunicul, dar ceea ce mă amuză este că locul lui de odihnă este la doi pași de cișmeaua cu apă rece, unde, înainte se afla un brad.

La un moment dat, într-o cumpănă, am visat-o pe Fana. Ne plimbam cu bicicletele pe aleea centrală a vechilor sere, pavată cu dalele acelea pătrate. Nu-mi aduc aminte ce vorbeam, dar știu că dorea să-mi arate ceva nou. La capătul aleei se afla o poartă nouă, iar ea mă invita să trec prin acea partă. Așa am făcut și în următoarele zile apele s-au limpezit.