Într-o zi, am tăiat din hârtia de desen bucăți mici, pătrate, cât să încapă în palmă. Am desenat pe ele portrete rapide, ale noastre așa cum eram, o sprânceană ridicată, Agatha, un cap în mișcare cu șuvița pe ochi, Lica zâmbind, unele erau chiar reușite. Apoi, la ideea Agathei, am scris pe dos, în loc de nume "Singură pe lume". Atât, pentru că citisem toate pe furiș cartea lui Hector Malot.

La prima ieșire pe care am avut-o încolonate, pentru o defilare în fața Palatului Regal, ca la un semn, aproape de bulevardul cel mare, pe o stradă cu puțini trecători, am dat toate drumul la hârtii. Am lăsat desenele să plutească în urma noastră ca niște mici manifeste. Eu, care mergeam mai în urmă, le-am văzut bine, cum pluteau luate de vânt pe lângă clădirile elegante. Am încercat, pentru câteva momente, să îmi urmăresc peticul de foaie, să văd pe unde ajunge. S-a ridicat la nivelul unei ferestre frumoase, cu încadraturi clasice din piatră albă, și mi s-a părut că a rămas pe pervaz. Cineva va deschide în seara asta fereastra, să respire aerul rece de toamnă și îmi va găsi chipul. Voi fi pentru câteva secunde o enigmă, sau poate doar o scurtă mirare.

...........................................................................................................

Mundi a strigat după mine, dar nu am încetinit, m-am făcut că nu îl aud. Mergeam repede, ca și cum aș fi știut încotro să o iau, și am încetinit doar puțin ritmul. I-am auzit în urmă pașii, am ghicit că el ar trebui să fie, dar nu m-am întors. Abia în dreptul unui felinar, m-am oprit brusc.

— Dar de ce strigi pe stradă după mine de parcă aș fi băiatul cu ziarele, sau și mai rău, un pungaș care fuge?

— Mm, nu am știut cum să te opresc. Scuze dacă a sunat prost.

Aproape se vede Calea Victoriei, îmi sprijin coșul meu frumos de gard, chiar mă așez și eu pe postamentul de piatră albă, cu fața spre strada mare. Mă întorc la el și îi fac semn de "lasă, nu contează".

— Am mai trecut pe aici, demult, când eram încă la cămin și eram în cârd cu toate fetele. E gardul Palatului Știrbei.

— Bulevardul-vitrină, asta e. Arată fără să ascundă toate viciile orașului. Eu trec zilnic, îl știu ca pe buzunarul meu. Care, iată, e gol!

Pufnesc în râs, îmi inspiră încredere, așa cu mimica lui accentuată și cu textele-manifest, pare deschis, ușor de citit.

— Mă gândeam să te invit, nu la masă, după cum vezi, nu pot, dar să stai la noi în redacție, avem o cameră. De când ai întrebat de cămin m-am gândit. Nu am vrut să o spun acolo, nu știu cum ar fi sunat.

— Și unde e camera aia?

— Dincolo de vitrină, de bulevard, unde se ascunde și mârâie sărăcia, sau, în fine, nu mă plâng. Nu e departe, ajungem în câțiva pași.

Nu a fost, într-adevăr, deloc departe. Am traversat Calea Victoriei, cu oameni eleganți așezați ciorchine la mese, cu trăsuri și automobile, cu felinare mari aprinse și vitrine luminoase, apoi am luat-o pe străduțe liniștite, cu porți din fier lucind negru, un cimitir viu cu ferestre luminate și perdele de dantelă. Nu mai văzusem niciodată orașul noaptea, mi se părea că sunt și eu una dintre cele 12 fete ale împăratului.

(fragment din roman în lucru)