Revistă print și online
Cinci trepte aveam de urcat. Singurele. Erau strâmbe, formate prin îmbinarea a mai multor pietre de râu de diverse forme și culori. Ici-colo, pe la îmbinări, iarba străpungea mineralul, croindu-și cărare spre soare. După ele, zidul de piatră era spart pentru a lăsa loc ușii greoaie. Diferitele nuanțe cacofonice ale lemnului lăcuit blocau singura breșă spre lumea de dincolo. Unii ziceau că acolo dai nas în nas cu frica ta cea mai adâncă. Alții susțineau că e locul în care se făuresc coșmarurile și se albește părul. Cei mai mulți spunea că se întâmplă ambele. Am privit în urmă, dar nu mă ținea nimeni. Eram singur. N-aveam nimic. Am urcat prima treaptă. Ușa s-a întredeschis. Încă una. Am încercat să privesc prin deschizătura puțin mai largă. Lumina soarelui venea din spatele meu, dar, cumva, nu trecea de hotarul delimitat anterior de ușă. Am trecut cu ambele picioare pe a treia treaptă, urmărind cum umbra mea trecea deja pragul dincolo. Încă un pas. Întunericul umbrei mele prindea viață. O mulțime de cili se ridicau din ea, storcând lumina din lumea în care încă mă aflam. Partea reptiliană a creierului meu a vrut să mă întoarcă din drum, dar nu puteam păși înapoi, așa că m-am aruncat înainte, dorind ca gestul meu să salveze lumea de bezna nopții. Am părăsit lumea în viteză, aterizând pe burtă în ceea ce tocmai a devenit noua mea casă.
Zborul n-a fost lin. Am întins mâinile în față degeaba. S-au scufundat în grohotiș. După ce le-am scos și mi-am șters limba de pământ, m-am ridicat în genunchi, încercând să descâlcesc ceva. O formă. O lumină. Orice, doar să fie neclintit. Ca o statuie rugătoare, așteptam să mi se facă stocul de rodopsină pentru a putea distinge ceva în pâcla asta. După 20 de minute ar trebui să am ochiul adaptat, iar după 45 să am sensibilitatea la maximum, adică de aproximativ un milion de ori mai mare decât după părăsirea lumii cu soare. Am început să număr secundele. La fiecare multiplu de 60 făceam calcule pentru a afla minutele trecute, aplicând și un factor de lipsă a luminii, care făcea ca timpul să treacă mai repede.
După 20 de minute, care ar putea fi doar 15 sau 12, încă nu vedeam nimic, așa că am luat singura decizie bună din lumea asta. Am răsturnat numărătoarea, gonind acum secundele către zero. Când ajung la nimic o să încep să văd ceva. În absența luminii părea să fie cea mai logică și sănătoasă gândire. De ce nu era scurgerea timpul ca un fermoar? Să poți să tragi mai repede sau mai încet, în funcție de cât de bine îți este. Am pierdut numărătoarea. Am estimat pe unde credeam că ajunsesem și am continuat. Unul după altul. De la sute am trecut la zeci, iar apoi am rămas cu cifrele. Trei. Doi. Unu. Să-mi trag palme. N-am zis zero.
— Zero, am urlat cât mă țineau plămânii.
Nimicul e nimic, pentru că dacă n-ar fi, nu s-ar mai numi. Dacă vezi că nu vezi, se poate spune c-ai văzut nimicul? Un orb nu vede nimic. Eu priveam nimicul în ochi. În ochii mei plânși. Așa încep coșmarurile? Cu o perioadă de alienare în beznă? Gândurile mi-erau cel mai mare dușman, dar gândul acesta părea să-mi fie prieten. Oare mai era mult până la 45 de minute? Îmi doream o pilă de simțuri, să mi le pot ascuți. Ar fi trebuit să ascult de părinți și să mănânc toate legumele din farfurie, mai ales morcovii; să nu ascult muzică dată prea tare; să dorm opt ore pe noapte. Eram rezultatul anilor de excese și excepții, coruptibil de-a lungul întregii mele vieți, amator de scurtături, de rețete de succes rapid, garantat, gonind mereu după o faimă nemeritată și o bogăție nemuncită.
Mi-am oprit tăvălugul gândurilor în momentul în care o dâră de lumină s-a văzut la orizont, departe, țâșnind înspre cer. Oare aici era cer? După câteva minute am putut confirma prezența lui. Apoi a unui grohotiș golit de vegetație. În timp ce orizontul căpăta din ce în ce mai multe nuanțe de gri, picioarele au început să mă poarte, căutând să mă ducă înspre viață, oricum ar fi arătat ea aici. După câteva minute am preluat frâiele, spunându-le încotro să mergem, așa că am început să urc cea mai înaltă culme. Urcând cu fața înspre soarele încă doar ghicit, în stânga și în dreapta mea au început să apară umbre lungi. Ajuns în vârful dealului am putut vedea cerul aprins în direcția răsăritului. În scurt timp au preluat și norii îndepărtați nuanțele roșiatice. Pe măsură ce umbrele se scurtau în peisajul din privirea mea periferică, astrul s-a arătat la față, tot mai mult, strecurându-și razele printre crengile desfrunzite ale copacilor de pe dealul din fața mea.
În valea ce se întindea până la culmea vecină trona pădure albă, rece, iar în mijlocul ei un lac înghețat. Dorind să-mi potolesc setea, m-am urnit din loc, lăsând picioarele să mă poarte dinspre grohotiș, prin mocirlă, înspre apă. Ajuns în zăpadă, m-am aplecat, am luat cât a încăput în pumn și am îndesat-o în gură. Apoi, valsând printre copaci, am pornit să caut lacul văzut de pe culme.
Profitând de lumina soarelui reflectată de albul din jur, am avut ocazia să mă inspectez. Încălțămintea nu se preta să țină frigul zăpezii departe de piele, iar deasupra lor, pantalonii noroioși completau ținuta, terminându-se în talie. De acolo începea pielea. Excitată de frig, a ridicat toate firele de păr de pe mine, dându-mi aspect de găină încălțată. Pe mâini, între încheietură și cot, aveam legate cârpe, probabil să mă protejeze de ceva.
Ajuns la lac, bocnă de frig, am îngenuncheat pe mal și am curățat gheața de zăpadă. Chip hâtru s-a ivit în fața ochilor mei. Păr lung, încâlcit. Unele șuvițe mi-ajungeau până la umeri, iar altele până în talie.
Nu înțelegeam. Când aveau loc aceste transformări? Înainte să-mi părăsesc lumea eram chel, gras și bătrân. Acum aduceam cu un viking-samurai în floarea vârstei, dezbrăcat într-un ținut acoperit de zăpadă, dar cumva insensibil, chiar dacă pielea mea zicea altă poveste. Poate așa se construiește contextul în jurul căruia mi se vor îndeplini coșmarurile. Mi-am privit din nou reflexia chipului în gheață. Am încercat să zâmbesc, dar am obținut o grimasă. Hidoșenie tatuată pe obraji, frunte și pe nas, arătam de parcă eu eram coșmarul meu. Privind retrospectiv, deciziile luate de-a lungul timpului m-au adus aici, așa că e cinstit să mă consider protagonist în coșmarul vieții mele.
Cu această nouă înțelegere a lucrurilor, m-am ridicat și am început să cotrobăi după orice vietate, oricât de hâdă sau de înfometată. Nu-mi mai păsa de nimic. Mi-am scuturat zăpada unui copac în cap.
— Mama.
Un țipăt lung, invocare a celei care mi-a dat viață, a primei persoane cunoscută în lumea trecută. Am insistat pe ultima vocală până am rămas fără aer, moment în care, în acest nou tărâm dominat de alb-negru-gri, pieptul meu s-a albăstrit.
Am fugit. N-aveam țintă, dar știam că nu doream să fiu aici. Nici aici și nici aici, așa că am alergat până am rămas fără aer. Din ceruri curgeau tunete, parcă spunându-mi că n-am ce căuta acolo, așa că am continuat să alerg, până am rămas fără vlagă. Cumva, citind nemulțumirea prezenței mele pe acel tărâm în tot ceea ce mă înconjura, am reușit să aud reproșurile care m-au urmărit toată viața în toate nuanțele de gri. Am continuat alergarea însoțit de voci care-mi râcâiau pielea până la sânge, puțin câte puțin. Am alergat, ignorând lipsa de aer și nevoia de odihnă, până am rămas fără gânduri.
Din interior ciocane-mi loveau craniul, căutând o crăpătură cât de mică prin care să respire, să lase gândurile libere. Ritmic. Bum. Sacadat. Bum. Și apoi repede, opt lovituri, ca omagiu adus unui creier dezgolit. M-am prăbușit, umplându-mă de noroi. Sinergie. Eram acum mânjit și pe dinafară.
Inspiram adânc, căutând să țin în mine aer otrăvit, dorindu-mi următoarea gură de aer când încă n-o eliminasem pe prima, ca într-un duet dezacordat. Ar trebui să fie ușor. Înăuntru. Afară. Ritmic. Și de la capăt. Dar plămânii cerea aer proaspăt, să-l otrăvească, în timp ce încă erau plini de otrava inspirației trecute.
Un prim gând, țipăt tăcut, și-a cerut dreptul de a fi ascultat, croindu-și drum prin învelișul de tină. Ascuțit. Căuta melodicitatea vieții într-un tărâm pustiu. Curat și frumos, se scurgea din creier, căutând corzile vocale. Târâit. S-a mânjit, în drumul său, distrugând tot ce s-a vrut bun și pur, ieșind la suprafață plin de noroi, ca un vierme înecat. Auzit. În final. Urlet fără aer, chinuit, s-a scurs pentru urechile din lumea asta.
Cu fața hâdă, tatuată, am eliberat urletul primordial. Soarele-mi usca noroiul, încetul cu încetul, dar eu încă-mi goleam plămânii de otravă. Salivă, scuipată fără voie, îmi părăsea gura, eliminând ultimele mele rezerve de energie. Priveam în gol fără să văd, cu ochi mici, căutând lumina într-o lume scăldată în soare. Pumnul amenința, cerând răzbunare. Pentru cine? Eu am fost singurul arhitect al acestui final. Eu. Nimeni nu m-a împins pe drumul ăsta. Deciziile mele m-au adus aici. Doar ale mele. Răzbunare. Nu asta doream. Frustrare. Pentru tot ce am pătat în drumul meu prin viață. Pentru tot ce am distrus, cu sau fără voie. Pentru lacrimile și durerea cultivate în ceilalți. Pentru mocirla care am fost.
M-am prăbușit în genunchi, cu spatele încovoiat. Vlăguit. Obsedat de un gând bun.
— Am vrut să stric lumea, am șoptit pentru mine.
Glăsuind aceste cuvinte, fum de țigară mi-a părăsit trupul, purificându-mă pe jumătate.
— Am vrut să stric lumea, am zis mai tare.
Din nou, jumătate din ce a rămas s-a purificat.
Am continuat să o spun, eliberând tot câte o jumătate de noroi din mine, știind că nu mă va curăța niciodată de tot. Căutam salvarea fără să mă întreb dacă o merit. Incantația distrugerii care am fost. Rostită obsesiv.
— Am vrut să stric lumea, am urlat.
În fața mea o pată de noroi s-a ridicat, schimbându-și culoarea în timp ce-și lua zborul. Pe când a ajuns în fața ochilor mei era deja albă. Necurățenie imaculată.
Mi-am îndreptat spatele și am închis ochii. Oricât de mult aș fi încercat, niciodată n-aș fi putut să mă curăț. Să mă iert. Eram în lumea care mi se potrivea. Singur. Fără nicio șansă de a mai face rău cuiva. Vreodată.
Am deschis ochii, căutând gândul ce m-a luminat. De undeva din spate se auzea un fluierat. Melodios. Alarma de la telefon. O găină se oua pe o haină lăsată pe jos.
Trăiește în Cluj și lucrează în IT de peste 20 de ani. SF-ul l-a ajutat să descopere frumusețea astronomiei și astrofotografiei. În literatură și-a făcut debutul cu o mențiune la prima ediție a Concursului Național de SF & Fantasy organizat de Renașterea Buzoiană, la secțiunea SF, cu povestirea "Scurtă istorie a nașterii Crăciunului". De atunci a mai publicat proză scurtă pe liternet.ro, Liternautica și în fanzin ArtZONE SF.