Întreprindere unică în lumea teatrală contemporană, "Săptămâna Purcărete" organizată de Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova în perioada 7-13 octombrie a oferit spectatorilor ocazia să își formeze o idee despre ceea ce am putea numi universul lui Purcărete. Asta, pentru că Silviu Purcărete este unul dintre puținii creatori de teatru de la noi care și-a construit, de-a lungul anilor, o estetică proprie care deși a evoluat în timp, a păstrat câteva elemente esențiale.

Cu această Săptămână, Purcărete revine la Craiova, locul de unde a plecat în aventura lui teatrală. Primul spectacol care a anunțat un mare regizor a fost "Piticul din grădina de vară". Realizat după o piesă a lui DR Popescu, spectacolul a făcut senzație în 1989. Într-o lume cenușie și lipsită de curaj, spectacolul lui Purcărete era viu și denota o vizune asupra teatrului cu totul nouă. Din păcate, spectacolul a avut viață scurtă, pentru că Revoluția a făcut ca subiectul piesei care era legat de comuniștii ilegaliști să fie caduc. Dar, imediat a venit marele spectacol cu Ubu Rex cu scene din Macbeth care i-a propulsat pe Purcărete și Teatrul Național din Craiova pe scena europeană.

A urmat o carieră de excepție, o parte din ea desfășurându-se pe scena craioveană. Revenirea la Craiova a lui Purcărete la 35 de ani de la momentul consacrării sale ne-a oferit posibilitatea să pătrundem în universul acestui magician al scenei și să ne facem o imagine asupra esteticii sale din acest moment al carierei.

Săptămâna Purcărete a cuprins nu doar spectacole de teatru sau proiecții de film, ci și expoziții de fotografie, lansări de carte și dezbateri, toate având în centru creația lui Purcărete.

Pentru că nu am reușit să ajung la toate evenimentele acestei săptămâni, am să scriu despe trei spectacole care, cred, conturează o imagine coerentă asupra a ceea ce înseamnă, în momentul de față, opera lui Purcărete.

Povestea Prințesei Deocheate

Scrisă în secolul XIX de Tsuruya Namboku, un autor japonez care a readus în atenția publicului teatrul kabuki ce cunoscuse apogeul cu 100 de ani înainte, piesa spune povestea Prințesei Sakura (floare de cireș), într-un amestec de istorii de dragoste, răzbunare și reîncarnare.

Silviu Purcărete reconstruiește întregul univers kabuki, păstrând o parte din elementele sale constitutive, dar adăugând altele de inspirație europeană. Spectacolul este, astfel, un dialog între universul teatral japonez și cel european. Ceea ce era inițial o tragedie, la Purcărete devine o comedie cu accente când grotești, când burlești.

Imaginile create se succed într-un ritm alert, încât spectatorului îi este greu uneori să țină pasul cu fiecare simbol teatral de pe scenă.

Elementele de teatru kabuki sunt adaptate universului pe care Purcărete l-a definit, alături de Dragoș Buhagiar (scenografie) și Vasile Șirli (muzică). Costumele sunt viu colorate și spectaculoase, folosindu-se materiale strălucitoare, dar în care sunt incluse și elemente tradiționale românești. Astfel, alături de o rochie aurie sclipitoare sau de un costum stilizat de samurai, apar cojoace de ciobani. 

Silviu Purcărete apelează la travestiuri în acest spectacol, ceea ce este în tradiția kabuki. Doar că la Purcărete apelul la travesti are mai curând un rol de a sublinia elementele grotești ale poveștii, decât de a face apel la fluiditatea de gen. Travestiurile sunt însoțite de teatralizarea excesivă a gesturilor, cu mișcări sacadate care tind spre expresionism.

Muzica este interpretată live pe scenă (ca într-un alt gen tradițional japonez, teatrul de marionete Bunraku) și subliniază momentele importante ale acțiunii.

Ofelia Popii, care interpretează două roluri masculine opuse (Seigen și Gonseku) și Iustin Turcu (prințesa Sakura) sunt pilonii în jurul cărora se construiește întregul spectacol, dar toată echipa Teatrului Radu Stanca din Sibiu merită remarcată, pentru performanța pe care o realizează.

Cu Povestea Prințesei Deocheate, Silviu Purcărete deschide un  nou capitol în creația sa, prin asimilarea universului teatral japonez.

Lexiconul Amar

De la texte tradiționale japoneze, Silviu Purcărete a făcut apoi un salt către filonul folclorului românesc. Spectacolul Lexiconul Amar pornește de la textul pe care Sebastian Vlad Popa și Laur Cavachi l-au scris având că punct de plecare basmul "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte".

Tema este una care apare recurent în spectacolele din ultima perioadă a lui  Silviu Purcărete - teama de moarte. Numai că regizorul alege să trateze tema printr-o lentilă surprinzătoare – relația dintre realitate și cuvânt. Lumea pe care Purcărete o construiește în "Lexiconul amar" este produsă și modificată de cuvinte și una dintre replici plutește peste sală și după încheierea spectacolului "Dacă interzicem cuvântul moarte, moartea moare?"

Spre deosebire de Povestea Prințesei Deocheate, unde spectacolul era flamboaiant și prolix, aici totul este esențializat. Scenografia este minimală, costumele în alb și negru, iar muzica destul de discretă (unele momente ar fi putut fi mai bine susținute muzical).

Distribuția este numeroasă și aici Purcărete își demonstrează din nou capacitatea de a coordona pe scenă grupuri mari, capacitate care și-a atins apogeul în Danaidele.

Gravitatea temei este îndulcită de ironia care nu lipsește din niciun spectacol al lui Purcărete.

Personajele mitologice din basm, Calul Năzdrăvan, Gheonoaia, Zânele (care seamănă cu vrăjitoarele din Macbeth), Iepurele (aluzie la alt personaj de basm – Jumătate de Om călare pe Jumătate de Iepure Șchiop) sunt antropomorfizate, iar dialogurile cu Făt Frumos sunt savuroase.

Claudiu Bleonț este convingător în Uncheșul-povestitor care supraveghează ca acțiunea să se petreacă după noile norme lexicale, iar Niko Becker este un Făt Frumos inefabil, ceva între Ariel și Puck.

De altfel, întreaga trupă a Teatrului Odeon își dă măsura virtuozității artistice în acest spectacol, o meditație asupra vieții și morții în care metafizica și ironia se împletesc în stilul inconfundabil al lui Purcărete.

Gertrude

Dacă "Lexiconul amar" rescria basmul "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte", "Gertrude" rescrie povestea lui Hamlet. Drama prințului danez este spusă dintr-o altă perspectivă, care schimbă tot ce știam despre personajele acestei tragedii, iar un  plot twist spectaculos duce la un alt deznodământ. Povestea, scrisă de Radu F. Alexandru este pusă în scenă într-un mod aproape cinematografic cu o cortină care se transformă în diafragma aparatului de fotografiat (filmat) ce  decupează scenele într-un mod surprinzător. Aceste scene sunt aproape refacerea unor tablouri celebre (autopsia defunctului rege Hamlet este o trimitere la Lecția de Anatomie a lui Rembrandt)

Scenografia este minimală, totul fiind schematizat și subordonat poveștii. Rolurile sunt interpretate în totalitate de bărbați (din nou Purcărete apelează la travestiuri), o trimitere la epoca elisabetană .

Marius Manole interpretează un Hamlet fragil, care nu poate face față întregii povești care îl copleșește și care îl împinge la gestul suprem. Mai puțin convingător în rolul lui Gertrude este Claudiu Bleonț, al cărui travesti nu reușește să impună imaginea de amplă ambiguitate pe care personajul Gertrude o presupune.

Vorbeam despre universul lui Silviu Purcărete. Indiferent de textele pe care le abordează, și aici putem spune că opțiunile lui sunt mereu neașteptate, există câteva lucruri pe care știm că le vom regăsi mereu în spectacolele lui - travestiurile, apelul la semne teatrale (cada, apa care curge, personajul supradimensionat, măștile albe, personajul colectiv, etc) , elementele vizuale care definesc și chiar subordonează acțiunea teatrală, regândirea spațiilor de joc în moduri surprinzătoare.

Cu toate că aceste elemente se regăsesc în ceea ce am putea numi "estetica teatrală Purcărete", fiecare spectacol semnat de el oferă o perspectivă inedită asupra teatrului.