Revistă print și online
Prin volumul Formele de bază (Editura Aius, Craiova, 2024), Silviu Gongonea arată cum poezia se poate plasa la confluența dintre structura experimentală și sensibilitatea lirică, demersul său sondându-se cu un proiect editorial omogen și o poetică frapantă. Volumul său poetic reliefează abilitățile poetului de a naviga între inovația formală și explorarea profundă a emoțiilor, demonstrând o sinteză între tehnicile avansate de construcție poetică și o introspecție autentică. Silviu Gongonea jonglează cu diverse forme poetice și structuri inovatoare, explorând teme precum schimbarea, memoria, percepția, identitatea.
Poemul Ne-am mutat cu care debutează volumul Formele de bază deschide universul liric al poetului și întâmpină cititorul cu o poezie actuală și simpatetică. Poezie modernă sans doute, eclatată și opusă normelor tradiționale de prozodie, fiind caracterizată prin abateri de la structura metrică canonică, cât și normelor de scriere (nume proprii scrise cu literă mică, fraze lipsite de semne de punctuație ș.a.m.d.), aceasta devoalează un spațiu liric în care Silviu Gongonea jonglează abil cu teme și motive. Volumul său poetic începe chiar așa: "Ne-am mutat, cărțile nu le-am urcat toate pe rafturi/ era februarie 2020/ nu cred că în definitiv/ să te situezi exact la mijloc/ când pleci dintr-un loc rămâne o schiță perfectă/ contururile se subțiază devin periculoase/ Elenei i-am zis să separe literatura de viață/ mă impresionează fisurile ca o rețea clară în zidul alb/ detaliul hiperrealist" (p. 5). Timpul aici este fluid, asociat unui moment de tranziție (mutarea cărților, spațiul nefamiliar), un gest incomplet, "cărțile nu le-am urcat toate pe rafturi", ce trimite la o stare de indecizie sau de tranziție. Remarcăm cum lipsa unui centru fix ("nu cred că în definitiv/ să te situezi exact la mijloc") evocă o dislocare existențială. Ideea că atunci când "pleci dintr-un loc rămâne o schiță perfectă" indică rolul memoriei în percepția spațiului și a experiențelor. Această "schiță" nu este o reprezentare fidelă, ci una idealizată. Contururile care "se subțiază devin periculoase" reliefează fragilitatea amintirilor și limitele percepției noastre asupra trecutului. Recomandarea făcută Elenei – "să separe literatura de viață" – deschide un câmp de reflecție asupra relației dintre text și realitate. Aceasta face trimitere la discuțiile teoretice despre mimesis (imitația realității în artă), cât și la dezbaterile postmoderne despre imposibilitatea separării complete dintre experiența personală și cea literară. Literatura și viața sunt aici văzute ca două domenii interconectate, iar separarea lor poate fi problematică din perspectiva autenticității. În mijlocul unui spațiu steril și plat (zidul alb), fisurile – defectele, imperfecțiunile – capătă o importanță centrală. Astfel se prezintă poetica lui Silviu Gongonea de-a lungul întregului volum liric.
Poezia corporală evocă o intimitate senzorială profundă, unde trupul și mediul înconjurător devin părți ale aceleiași experiențe tactile. În versurile "o carne pereți reci/ îmi pare rău/ îmi alunecă degetele pe vopseaua rece îmi pare rău," (Simt pe întuneric, p. 7), eul pare să trăiască o simbioză neobișnuită între corpul său și suprafața dură și rece a zidului, exprimând o regretare sau neputință prin contactul fizic. "Simt pe întuneric o bucată de zid/ aerul împinge o sfârlează" (idem) adâncește această senzație, punând în scenă o luptă între mișcările aerului și imobilitatea zidului, o confruntare între materialitate și imponderabil. Este, în definitiv, o explorare a limitelor tangibile și a distanțelor invizibile dintre corp și lume.
A doua parte a volumului se compune dintr-o serie de eseuri ce gravitează în jurul unor teme centrale pentru poet – poezia, călătoria, singurătatea, bucuria ș.a.m.d. Privit dintr-o perspectivă de ansamblu, Formele de bază aduce foarte mult a jurnal liric, captând, și redând totodată, mici momente din viața poetului. Poetica sa are un farmec aparte, bazat pe atenția minuțioasă acordată detaliilor cotidiene și pe capacitatea de a transforma experiențe aparent banale în expresii lirice profunde. Fiecare vers devine o oglindire delicată a unor fragmente de viață personală, dezvăluind trăiri efemere, dar intens resimțite. Printr-o observație sensibilă și o sinceritate adânc înrădăcinată, poetul reușește să surprindă frumusețea clipelor fugare, dându-le o semnificație universală. Această abordare nu doar umanizează textele, ci și apropie cititorul de intimitatea emoțiilor și gândurilor autorului, creând o poezie vie, mereu ancorată în realitatea trăită.
Poemele explorează teme precum efemeritatea existenței, depășirea limitelor mentale și fizice, precum și potențialul nostru de a influența colectivitatea, chiar și în momente de fragilitate. Eseu despre sinceritate. Sau despre cum nu am putut renunța la poezie este o meditație asupra fragilității umane și a relației noastre cu infinitul. Predomină un sentiment de izolare și o desprindere de lumea terestră, trimițând la ideea unei călătorii mentale sau spirituale: "72 de ore de zbor fără escală, 72 de ore suspendat/ în stratosferă ne retragem adesea cu puterea minții, orizonturile/ fuzionează. suntem molecule într-un nor muribund încărcat de/ electricitate, în nopțile adânci strălucim pentru bucuria multora" (p. 30). Zborul fără oprire devine metafora unui efort continuu, fie al minții, fie al sufletului, într-o căutare a înțelesului sau a transcendenței. Orizonturile fuzionânde reflectă pierderea granițelor dintre lumi sau dimensiuni, evocând ideea unei unități sau a unui tot universal. Există și o viziune cosmică asupra existenței umane, unde indivizii sunt văzuți ca parte dintr-o structură mai mare, un cumul de energii ce pulsează prin univers. În momentele noastre de vulnerabilitate sau efemeritate, recunoaște un impact subtil pe care prezența noastră îl are asupra altora: "Strălucim pentru bucuria multora".
Poemele din această colecție se desfășoară ca un exercițiu continuu de dezvăluire a dorințelor și frământărilor interioare. Versurile "pun toată dorința în poezia mea" (Eseu despre poezie, p. 36) relevă intensitatea cu care autorul investește în actul scriiturii, transformând poezia într-un canal de exprimare a unor aspirații profunde și neliniști personale. În același timp, pasajul "mi-ai zis că fac dezastru cu poezia mea/ că bat oamenii la cap că nu am o direcție" subliniază percepția conflictuală a lumii externe, care poate vedea în poezie haos sau lipsă de coerență. Această tensiune între așteptările celorlalți și nevoia de (auto)exprimare autentică este temperată de gestul vulnerabil de a "ațipi cu capul pe tastatură," (Eseu despre cum nu am avut puterea să spun, p. 56) simbol al eșecului temporar, dar și al reîncărcării pentru o nouă încercare. Poetul ne invită să separăm poezia de viață, dar ne arată, în același timp, că cele două sunt inseparabile în esența lor – poezia devine viață, iar viața o continuă sursă de inspirație poetică.
Alexandra Ruscanu (n. 1998), absolventă a Facultății de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iași, a urmat un master în cadrul aceleiași universități, continuându-și activitatea de cercetare în cadrul doctoratului, sub îndrumarea domnului profesor Antonio Patraș. Este interesată, cu precădere, de imaginarul identității feminine în literatură, gender și sexuality studies, feminism și corporalitate. A publicat mai multe lucrări în volume colective, cea mai notabilă și recentă fiind contribuția în calitate de coautor în volumul Un dicționar al exilului feminin românesc. Autoare emblematice, volume reprezentative (coord. Emanuela Ilie, 2024). Publică în reviste literare, având rubrică permanentă și în revista "Convorbiri Literare".