Trenul oprește în gară. Este încă întuneric. Îmi iau geanta și cobor. Aerul de afară, în contrast cu înăbușeala din vagon, e revigorant. Nu e rece și adie un vânt plăcut, așa că pornesc agale spre oraș. Rareori trece câte o mașină. E liniște, iar eu mă simt la fel. Privesc în stânga și în dreapta; orașul nu s-a schimbat prea mult. Ici-colo se aprinde câte o lumină la o fereastră. Și, la fel ca atunci când ne plimbam ținându-ne de mână după o noapte de amor, povești și planuri de viitor, mă întreb cine sunt cei din spatele ferestrelor luminate.

Amintirile cu tine revin tot mai puternic; parcă îți simt mâna micuță în a mea. Îmi desfac palma și ți-o caut cu nostalgie, dar nu mai ești. Nu mai știu nimic de tine de peste douăzeci de ani: nici unde ești, nici dacă ai realizat ceva din visurile noastre. Nu mai știu nici cum arăți și, dintr-o dată, mi se face dor de mirosul tău, parcă de fân uscat și flori de câmp.

Îmi mai aprind o țigară și mă opresc la semafor. E roșu, dar nu este nimeni pe stradă și mă gândesc că e o pierdere de timp să mai aștept, dar oricum nu mă grăbesc. Nu trebuie să ajung nicăieri, la nicio oră, așa că stau la semafor, aștept să se facă verde și trag din țigară. Mă întreb ce m-a făcut să revin în locurile pline de amintiri din orașul ăsta. Poate am sperat să te găsesc, dar când am luat decizia să vin, nu mă gândisem la tine. La tine mă gândesc în timp ce merg pe aceeași stradă ca atunci, numărând luminile care se aprind la ferestre.

În sfârșit, se face verde și traversez, mergând fără țintă. Mă opresc la cofetăria unde beam la prima oră o cafea neagră, fără zahăr. La fel comand și acum. Chelnerul îmi aduce și un pahar cu apă. Îi spun că nu e nevoie și el îmi răspunde zâmbind că așa se servește cafeaua. Ridic din umeri. Îmi aprind a doua țigară, trag adânc fumul până îl simt cum îmi invadează interiorul cu forma ta. Privesc lung pe geam și număr ferestrele luminate de la blocul de vizavi. Scutur scrumul și iau o gură de cafea. E tare și amară. Amară ca toți anii care au urmat după plecarea ta fără niciun cuvânt. Oare tu? Eu n-am făcut mai nimic din ce mi-am dorit, nici măcar nu am mai iubit așa cum te-am iubit pe tine. Doar relații pasagere, nimic serios, nimic de suflet. Dar tu?

Lumina dimineții crapă întunericul. Oamenii încep să mișune pe străzi și, dintr-o dată, mă simt atât de singur. Lacrimi mi se adună în spatele ochilor. Nu le las să iasă, le împing înapoi în mine. Plătesc și ies. Habar nu am unde vreau să merg și nici de ce am venit. Opresc un taxi.

— La gară, vă rog!

*

Urc în primul tren spre casă. Un personal aproape gol și murdar. Mă așez într-un vagon liber, dorind să rămân singur cu gândurile mele. Să încerc să le ordonez, să fac curat în minte și suflet, dar ce șanse am să fac asta acum, când timp de douăzeci de ani nu am reușit? Trenul se zgâlțâie puternic, ruginit din toate încheieturile. Începe să mă legene ușor înspre un acasă străin și greu de singurătate. Are să dureze, am timp, dar secundele cad greu, tot mai greu, ca o piatră de moară. De-abia reușesc să împing una până cade cealaltă, încercând să-mi zdrobească încrâncenarea de-a rămâne treaz și de-a gândi, care devine din ce în ce mai slabă. Îmi vin în minte întrebări fără răspunsuri, pe care le-am închis de-a lungul anilor în mine, poate pentru că nu vreau să știu adevărul. Dacă este prea dureros și nu îl pot accepta? Sunt în stare eu să pun capăt acestei suferințe? Și dacă da, care să fi fost vina mea? Că te-am iubit prea mult? Că nu am fost în stare să renunț la tine? Ce vină e aceea, că iubești? Doar tu mi-ai dat destule motive să înțeleg că merită să investesc totul: suflet, speranțe, tot. Mi-ai răspuns la fel. Am simțit. Nu poți simți că ești iubit, când nu ești! Toate mi se învârt necontenit în minte, într-un talmeș-balmeș de neordonat, de atâția ani în care nu îmi găsesc liniștea.

Trenul încetinește. Urmează prima stație și un impuls de necontrolat mă împinge spre ușă. Mă opresc o clipă, mă întorc nesigur de ce vreau, stau până oprește trenul cu același scârțâit prelung. Ies pe ușă, cobor scările și nu mă opresc decât pe peron, lângă un impiegat. Îl întreb dintr-o suflare când e primul tren spre Cluj. Se uită la mine nedumerit, se uită la ceas, oftează și-mi zice:

— Peste două ore.

Nu pot să aștept atât, simt o chemare care mă arde pe interior. Fug spre ieșirea din gară, cobor în grabă scările și în stradă fac autostopul. Nu e greu să găsesc o mașină, toate merg într-acolo. În jumătate de oră ajung în centrul orașului. Plătesc omului și cobor în dreptul Catedralei.

Habar nu am ce să fac, unde să merg, ce vreau. Să te caut? Doamne, unde te-aș putea găsi? Acum, după atâția ani? Nici nu mai știu cum arăți. Poate ai familie. Dacă nu vrei să știi de mine? Ce fac eu, de fapt? Dar poate nici nu mai ești aici. Mă așez pe bordura gardului cu capul în pumni, ca un nebun care nu-și găsește liniștea. Însă cumva trebuie să se sfârșească durerea asta ca să pot să îmi trăiesc liniștit ce mi-a mai rămas din viață.

Traversez și intru într-un bar. Comand o cafea, aprind o țigară și privesc strada. Oamenii mișună, mai mulți și mai grăbiți ca azi dimineață. După două guri de cafea și câteva fumuri, simt că încep să mă liniștesc. Plătesc și ies din nou în stradă.

De-abia acum îmi dau seama unde vreau să merg. Mi-am amintit de atelierul bunicului tău, unul mic și întunecos, în care doi aurari făureau bijuterii. Îți plăcea să stai cu ei, asta îți doreai. Nu este departe și grăbesc pasul. Intrarea în curtea atelierului este aproape neschimbată, însă gangul e plin de flori. Ușile atelierului nu mai sunt aceleași, sunt din lemn masiv, cu sticlă brună. Deschid încet ușa, aproape fără suflare. Un clopoțel mă anunță dincolo de paravanul din prima cameră și imediat apare un tânăr. Înalt, cu ochii mari și zâmbet cunoscut. Îl privesc câteva secunde fără să pot spune nimic. Inima. Mi-o apăs cu mâna să nu iasă din piept. De după paravan ieși tu, aproape neschimbată. Aproape ireal. Trebuie să mă așez și văd scaunul de lângă măsuța din colț, iar tânărul îmi aduce un pahar cu apă. Te așezi tăcută lângă mine, tristă, ca în ziua aceea în care nu ai spus nimic, doar plângeai. Nu pot să nu te întreb:

— De ce nu mi-ai spus?

— Nu am vrut să renunți la visul tău. Un copil te-ar fi oprit lângă mine, iar tu nu îți doreai asta.

— De unde știi ce îmi doream, ce mi-aș fi dorit? De unde știi?

— Așa am simțit.

Cuvintele se sparg de pereți, de mine, de tine, iar tânărul ne privește nedumerit cu aceiași ochi mari. "E fiul meu!", urlu pe dinăuntru. Mă ridic și, împotriva voinței lui, îl topesc într-o îmbrățișare dureros de dragă. Apoi, pe tine. Tu, care m-ai așteptat cu speranță în toți acești ani, care îmi crești singurul fiu, atât de frumos, de perfect, de ca noi atunci, în acei ani. Stăm așa toți trei îmbrățișați, tăcuți și înlăcrimați de uimire, fericire, durere și muți de întrebări care vor să primească răspunsuri.