Iubind-o pe Mikuna, mi-am zărit conturul iubirii.

Cât de mult m-am zbătut pentru această frază, în ambele sensuri ale cuvântului, sau mai degrabă în ambele istorii ale ei: atât eu personal, chinuindu-mă ca un cașalot care vrea să țâșnească din apă și nu reușește, cât și eu, scriitorul, care vrea să se povestească și nu reușește nici el. Întocmai cum zice Yourcenar, prin fraza aceasta, aidoma pictorului care, așezat în fața orizontului, își deplasează mereu șevaletul la dreapta, apoi la stânga, am găsit, în fine, perspectiva cărții.

Mai corect ar fi însă să spun: îmi găsesc conturul iubirii. Deoarece asta se întâmplă, și se întâmplă cât se poate de în prezent. Din fericire, nu pot să vorbesc la trecut despre iubirea noastră, cu toate că poate ar fi de preferat fie și pentru faptul că atunci aș putea spune liniștit: m-am maturizat. Dar nici acest enunț simplu nu pot să-l scriu, pentru că n-ar fi adevărul adevărat, iar eu mi-am propus să spun doar ceea ce este adevărat, tot așa cum mi-am propus asta în Vârtej. Yourcenar zice și că în unele momente i s-a întâmplat să simtă că Hadrian mințea. Trebuia atunci să-l lasă să mintă, ca noi toți. N-aș vrea să mă asemăn cu niciunul dintre ei, sau dacă o fac, n-o fac din aroganță: vreau să spun doar că dacă mint, nu sunt conștient de asta, mint pentru că ăsta mi-e adevărul acum. Primul meu roman a fost sincer în privința copilăriei, a primei mele căsnicii și a primei mele legături mistuitoare; acesta va fi sincer în privința a ce s-a întâmplat de atunci încolo. Dar evident că nu e un proces verbal sau o dare de seamă: este un roman în care frazarea e totul, așa cum sinceritatea e totul. Nu vreau să zic că numai scriitorii sau artiștii înțeleg asta; dar cu siguranță că înțeleg numai cei care au încercat măcar să fie onești cu ei înșiși.

Vârtejul l-am scris în limba maghiară, așa cum această carte a început să se scrie în mine în limba română. La facultate, un profesor ne-a explicat că titlul original al piesei ionesciene este Le roi se meurt, ceea ce nu înseamnă "regele moare", ci "regele se moare": în această diateză reflexivă se scrie și romanul meu. Cu toate că nu mi-e tocmai ușor să scriu în română, știu că ăsta e lucrul cel mai onest în această privință.

Și mai e onest să spun adevărul, tot adevărul și numai adevărul. Din cauza grozăviilor pe care le-am trăit în copilărie și de care am dat seamă în Vârtej, nu puteam să mă încred în părinți, iar din cauza asta nu m-am putut încrede nici în Dumnezeu, mai mult, m-au obosit toate tradițiile și datinile, ba chiar mi s-a făcut lehamite de ele, pentru că nu credeam că există vreun adevăr în a continua ceea ce au început părinții. Niciodată nu m-am simțit bine într-o biserică, și dacă mă duceam la slujbă, făceam observații de intelectual: "a fost o predică bună", "vorbește bine preotul ăsta". Biserica nu e locul unde să pot crede în ceva sau în cineva supranatural, cu atât mai puțin locul unde mă duc să găsesc confortul sufletesc sau spiritual al faptului că sunt printre oameni care cred ceea ce cred eu. Nu m-am simțit niciodată bine în mijlocul unei mulțimi, de aceea nu m-am dus niciodată la vreun meci, la vreun concert rock sau la vreun festival unde fojgăie lumea. Am fost și într-o bună măsură am rămas un mizantrop.

Așadar, singurul loc unde mă pot confesa și mă pot refula este literatura. Scrisul m-a salvat probabil de multe, și pe alții i-a salvat de impulsivitatea mea colerică, din care totuși a rămas destulă și pentru familia mea sau pentru colegii și prietenii mei. Probabil că asta e cauza pentru care scriu prea mult așa cum e și cauza pentru care scriu prea sincer, venindu-mi greu să pun niște limite între lucrurile pe care ar trebui să le spun, respectiv cele care ar trebui să rămână ascunse, așa cum îmi e greu și să trasez o linie după care începe discreția. Dacă tac, tac despre tot, dacă vorbesc, vorbesc despre tot, nu pot fărâmița sau nuanța.

Firește, atunci când am pornit spre Bijutra, orășelul încă și mai mic decât Mâzga, unde trăisem șapte ani, nu aveam gânduri atât de profunde. Eram pur și simplu fericit: până atunci, nu fusesem invitat niciodată la un festival literar românesc, deși îmi doream cu ardoare de mult. Încă din facultate, unde am absolvit secția maghiară-română, am intrat tot mai adânc în cultura română, depășind cu mult nivelul unui student care are doar amintiri despre aceasta, niște flashuri din liceu. Am devenit pur și simplu îndrăgostit de Eminescu sau Ștefan Bănulescu, nemaivorbind de extraordinarul teatru românesc de la Caragiale la Ionesco, m-am înduioșat citind scrisoarea de adio a lui Odobescu sau deposedarea lui Mateiu de chiar tatăl său, am fost fermecat de franceza lui Enescu și de ochii melancolici ai lui Tonitza, de năzuințele înalte ale lui Brâncuși. Bine, ei sunt clasicii: dar i-am privit și pe cei de azi, de la genialul Levant cărtărescian la eseurile lui Liiceanu și de la minunata Dimineață pierdută la cutremurătoarea Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, de la concertele nemaipomenite ale Adei Milea la spectacolele lui Andrei Șerban și de la poezia răscolitoare a lui Ioan Es. Pop la cea spilcuit-înduioșătoare a lui Dan Coman. Am scris mereu și în românește, am pornit bloguri, am publicat articole.

Pe scurt, am fost trup și suflet român, așa cum am fost trup și suflet maghiar, fapt pe care maghiarii mei nu l-au înțeles niciodată, mai mult, l-au considerat o trădare în cel mai mârșav sens cu putință. De aceea, nu mi-a fost niciodată ușor. Binevoitorii au crezut că sunt un fel de ambasador al culturii maghiare, un om care le arată românilor că și "noi" avem valorile noastre mereu superioare, sau un spion care "e cu ochii pe ce fac ăștia". Când au înțeles însă că încerc să fiu obiectiv și prostia maghiară o amendez tot atât de dur ca pe cea românească, au dat înapoi. Nu le încăpea în minte că cineva putea să fie ceea ce ei considerau un "nemaghiar". Într-un fel îi înțeleg: nu poți fi obiectiv în defavoarea fiului tău. Pe de altă parte, oare nu subiectivitatea asta nemărginită a dus la toate prostiile istoriei?! Nu credeam că o să apuc să-i văd pe conaționalii mei adorându-l pe un dictator contemporan doar pentru că le spune lucruri care le plac.

Decepția mea s-a transformat într-un dispreț major și vocal. Am fost crescut în ideea, azi aș numi-o setul de valori, conform căreia inteligența contează – chiar trebuie să fim de două ori mai inteligenți decât românii pentru că suntem mai puțini și doar așa ne putem păstra identitatea –, cultura este cât se poate de importantă, prin urmare, contează talentul, fantezia și frumusețea, și libertatea este importantă, deci dictatorii, orice tip de dictatori, sunt niște ticăloși. După revoluție, am învățat încetul cu încetul că nu contează decât naționalitatea. Deja în martie 1990 ne-a spus profesoara de filozofie că evenimentele de la Mâzga s-au agravat atunci când maghiarii s-au întors împotriva românilor, dar atunci încă trăiam și eu într-o logică duală: păi dacă au început ei, noi ce să facem, m-am întrebat revoltat. Mai târziu, o mare traducătoare a literaturii române mi-a povestit cum se uita împreună cu soțul ei la televizor, urmărind cu sufletul la gură tot ce se întâmpla în România, și au văzut mitingul cu lumânări ai maghiarilor din Mâzga: erau niște fețe țâfnoase și mergeau într-o liniște arogantă. Știam că o să fie probleme – mi-a zis doamna aceasta care s-a născut în România și a plecat prin anii ’80 de aici în Ungaria.

Dar tot nu eram pe deplin convins. Abia acum, trăind la București de aproape doi ani, mai important, trăind o viață românească și adoptând perspectiva românească, am înțeles că lucrurile puteau fi citite astfel. Pentru asta însă am avut nevoie de anii teribili de la Mâzga.