Ușa secretă

Să se uite la fiii săi, de pe balcon, este una dintre cele mai frecvente plăceri. Priviți de sus, sunt două insecte galbene, pe asfaltul bătrân. Dacă n-ar fi fost ei, acum ar fi cântat într-o filarmonică mare. Un frison îi reteză gândul, ca de obicei. Nu băieții îl ținuseră pe loc. Dacă era să caute un vinovat, singurul, etern singurul și fără scuze, era el. Un timp savură acest curaj de-a se învinovăți. Dar știa bine, dedesubt se afla, neclintită, ziua de mai. Acea zi. Dar cine nu are astfel de zile pe care le-ar șterge - zilele la care te întorci ca să retrăiești fiecare detaliu, deși amintirea nu mai poate să repare nimic? Și totuși, zilele astea sunt ca niște magneți. Nu poți să le uiți, nu poți să le renegi, iar cu timpul ajung atât de importante, încât în jurul lor se face curat. Zeci, poate sute de alte fapte cu mult mai însemnate dispar înghițite de acești rechini, în stare să extermine totul. În cazul lui, teroarea începe cu dimineața de la hotel. Îi apar în memorie cearșafurile, terfelite de cât se zvârcolise în orele nopții, mica nemulțumire înfiptă în gât. Când se trezește așa știe că recitalul e compromis, c-o să cânte ca un rahat. Teama, atât de reală, și-o amintește perfect. Abia după aceea vin celelalte secvențe care compun filmul depresiei. Se vede ridicând storurile, se vede cu ochii pironiți pe fereastră. Nu este una din acele zile cenușii, care să te apese, ci mai curând e contaminată de o pulbere verde, din cauza căreia toată lumea pare înțeleaptă, dintr-un capăt în altul al străzii, în jurul căreia se-nghesuie tot orașul.

Urma să aibă spectacol, seara, într-un teatru prăpădit, singurul din oraș. El era flautistul de umplutură. Cânta întotdeauna în deschidere, ceva scurt, maxim două piese, și asta prin bunăvoința Cocostârcului, considerat deja un fel de clasic în viață.

Sub duș se gândește ca de obicei la viitorul în care va deveni prim-solist, iar răpăiala de ape se transformă în ropote de aplauze. Se vede înclinându-se, elegant, pe scena de la Berliner Philharmoniker, încă tânăr, încă dorit de femei.

Se șterge îndelung cu prosopul hotelului, își scoate hainele din dulap, în sfârșit, își ia Dimavery-ul, încă nou, și fluierând coboară cu pași foarte largi. În minte i se păstrează încă treptele galbene, geamurile foarte curate și manșonul moale al balustradei.

La recepție îl așteaptă Cocostârcu, grav și distins.

Asfaltul, pe care n-o să-l mai uite vreodată, pare proaspăt turnat, neatins de roata mașinii, iar deasupra lui se legănă ciorchinii albi, de castan. Teatrul e în celălalt capăt al străzii, nu departe, iar ei, doi flautiști, la urma urmelor, chiar dacă doar unul celebru, pășesc fără grabă, pe trotuar.

Ar fi vrut să nu se mai termine secvența asta. Dar imediat apare și magazinul. De fapt, nu clădirea în sine, ci ușa, deschisă cu un clinchet specific, de clopoțel, ca în filmele din anii 60, când femeia cu pălării albe iese cu indiferență teatrală, în timp ce din spatele ei se aude clinchetul, un si-la-do-si, prelucrat.

Cocostârcul își aduce aminte că au nevoie de apă, dar în realitate nu vrea decât să mai audă o dată clinchetul ușii: La teatrul ăsta prăpădit n-o să ne dea nici măcar o cafea!

Așa este, are dreptate maestrul, dar se simte dator să-i plângă pe bugetari, nu pentru că i-ar fi păsat de soarta angajaților de la teatru, ci ca să-și arate omenia în fața marelui Cocostârc.

Intră în magazin și-l izbește în coada ochiului scânteierea unei ferestre. Lângă teșghea, fără grabă, respiră doi sâni adormiți sub halatul pe care se poate citi numele, brodat cu mătase. În marginea decolteului se mișcă o umbră, ca o frunză de nuc.

— Două bucovine mici, cere el, urmărind drumul sfârcurilor spre frigider, încălzit pe neașteptate de lumina încăperii, în care plutește un praf de licheni.

Plasticul sticlei se lovește gutural de tejghea, iar vânzătoarea îi spune cât costă. Vocea joasă, ca o coardă de bas, plutește până la el, cu un plescăit de balon desumflat. Își caută banii în buzunarele sacoului nou, constatând cu mâhnire că un tremur pervers i se strecurase în degete. Femeia îl cântărește din ochi, în timp ce poplinul ascetic al halatului crem oftează discret.

Aceasta este ziua, nu chiar toată, însă restul nu mai prezintă deloc interes, e la timpul trecut: dimineața s-a scurs în repețiții, iar seara a cântat o piesă scurtă, ca de obicei, în introducerea recitalului magistral al marelui Cocostârc. În sală nu erau mai mult de zece persoane, inclusiv electricianul, rămas peste program, din respect pentru ei.

Un Mercedes poleit în argint l-a cules pe maestru de pe treptele teatrului, iar o oră mai târziu, flautistul de umplutură a luat și el trenul spre București.

Pe vremea aia nu visa decât la un post în orchestra națională. Cocostârcul îi scrisese o recomandare călduroasă, iar câteva săptămâni a păzit ușa unui director pentru care nu avea niciun respect. Dacă ar fi rămas acolo, nu chiar la ușa acelui director, ci pe lângă Cocostârc, astăzi i-ar fi luat locul. Știa că nu fusese cel mai talentat dintre elevii maestrului, dar fusese cel mai iubit. În timpul facultății, n-a lipsit de la niciun curs și, cu toate că nu-i mărturisise vreodată, era evident că fiecare cuvânt al Cocostârcului îi era adresat numai lui. De câte ori ajungea la un argument, îl căuta din priviri. Flautistul de umplutură stătea întotdeauna în primul rând, cu ochi sinceri și plini de cele mai mari așteptări.

*

Amintirea Cocostârcului îl făcu să intre din nou pe ziare.ro. Moartea lui era încă prima știre, zece rânduri plus o fotografie mai veche, care-l arăta aplecat peste flaut, iar undeva, pe fundal, se vedeau siluetele vagi ale instrumentiștilor din orchestră. Își imagină cortegiul - numai papioane și crini. Altădată ar fi ocupat primul loc de la căpătâiul defunctului, însă la cum arată astăzi, nici nu se pune problema să participe la înmormântare. Ar fi ca un nene, coborât în Gara de Nord, prăfuit și mototolit de orele petrecute în tren. Pentru un moment își aminti de lunga navetă, când trenul devenise al doilea dormitor, iar gândul se duse glonț la ziua de mai. Toate gândurile lui duceau la ziua aia, în care clopoțelul micului magazin clincăise, iar el își pecetluise soarta deschizând ușa păzită de clopoțel.

Și ce-ar fi fost dacă? Poate că n-ar fi fost doar o buruiană, crescută în umbra măreață a faimosului Cocostârc. Deși ceva din viața posibilă tot gustase, nu se putea plânge. Chiar de-atunci, după ziua de mai, după ce amintirea micului magazin începuse să-l bântuie, urmaseră zile de glorie. Cocostârcul a avut un turneu lung, prin cinci țări, iar flautistul de umplutură l-a însoțit peste tot. Legătura lui cu maestrul era destul de formală, iar gurile rele nu se sfiau să-l considere doar un fel de valet. Numele său era scris mărunt, întotdeauna în marginea de jos a afișului. Nu conta, însă. Visul i se împlinise: cânta pe marile scene. Iar printre concerte, cafenele luxoase și camere de hotel, se legănau uneori și florile de castan ale dimineții de mai.

Toată această dulceață a unui incert viitor a ținut aproape o lună, căci fericirile, chiar și cele mai înalte, nu durează niciodată prea mult. Lungă este doar amintirea lor, înnoită prin cele mai perverse tertipuri.

*

Flautistul netezi cu un deget ecranul, iar silueta marelui mort păru să se miște. Dedesubt scria că făcuse infarct. Pentru o clipă inima i se strânse, însă amintirile de-acum 15 ani i-l aduseră din nou viu, cu aceiași ochi de o bunătate neîndoielnică.

După magnificul turneu, câteva luni nu s-au mai întâlnit. Iarna a trecut greu, fiind nevoit să schimbe mai multe gazde. Abia în primăvară, l-a sunat din nou Cocostârcul:

— Avem o invitație, l-a anunțat cu glas jovial, cu toate că numai el era cel invitat. Îți mai aduci aminte de orășelul ăla, cu alei de castan?

Deși cuvintele ilustrului său protector îl loviseră, aducându-i în minte tot arsenalul, începând cu asfaltul curat și dimineața de mai, se prefăcuse amnezic, lăsându-i bucuria să povestească.

După cum era și normal, a ajuns cu mult înainte, urmând ca maestrul să sosească în ultima clipă. În drumul spre teatru a făcut un popas la magazinul de ape. Castanii înfloriseră iarăși, iar prin geamurile magazinului trecea aceeași lumină, care-l face să trăiască din nou în prezentul etern al zilei fatale:

Vânzătoarea își sprijină coatele pe tejghea, iar în decolteu așteaptă adormite țâțele de culoarea trestiei coapte. Li se întâlnesc ochii și o boare de vară trece prin încăpere. În spate e ușa care dă în depozit, o cămară mai mult, de trei metri pătrați. Prin acoperișul spart se văd norii. Degetele descheie halatul, carnea, care așteptase un an, e lovită de tremur. Din toată povestea își dă seama că n-o să-i rămână decât amintirea mâinilor lui, ca niște lăcuste rătăcite în dantela chiloților roz.

*

Au trecut zile și apoi săptămâni, iar într-o după-amiază de iunie, pe deasupra blocurilor a apărut o fantoma de spumă. A căutat numărul pe care vânzătoarea îl mâzgălise în grabă pe o etichetă de prețuri. Însă după câteva cifre a închis telefonul, enervat de propria slăbiciune. Noaptea a trecut greu, iar la prima oră a dimineții a luat trenul ca un navetist resemnat.

În micul magazin de provincie domnea o lumină de miere.

Apoi a-nceput să vină lună de lună, încât directorul teatrului nici nu se mai obosea să schimbe afișul. Prin septembrie, când frunza castanilor asfințise, n-a mai putut să urce spre gară. În lumina topită a familiarului magazin, clinchetul ușii picura potolit.

Vânzătoarea și-a făcut o rochie de mătase, iar în luna octombrie, flautistul de umplutură a dus-o cu emoție la altar. Cocostârcul a trimis flori - împachetate pompos și aduse de un comisionar spilcuit.

Un an mai târziu i s-a născut primul fiu. Cum la teatru nu mai venea nimeni, a fost nevoit să-și ia niște ore. Viața de profesor i se părea un compromis trecător. Dar câte alegeri poate să facă un om?! Mereu ți se spune că ai de ales. Că tu însuți îți hotărăști soarta. Că ai exact ceea ce meriți, ceea ce ai votat. Pentru el viața nu avusese decât două oferte: să fie flautistul de umplutură al marelui Cocostârc ori să moară îmbătat de iubire, în sânul unei familii. Totuși exista presimțirea unei schimbări. Chiar și-acum, după ce Cocostârcul murise, mai credea că va suna telefonul, iar el va urca în trenul marii speranțe.

Iar cineva îi ascultase dorințele. Poate chiar spiritul marelui Cocostârc făcuse ca fostul flautist să mai primească o șansă.

*

E dimineață și - da, castanii sunt înfloriți, iar el s-a trezit asaltat de emoții. Prin ferestre se vedea strada, iar pereții străini îl fac să tresară. Ochii îi cad pe cearșafuri și-și dă în sfârșit seama că nu e în camera lui. Coboră scările în viteză, iar câteva clipe mai târziu este lămurit. În holul hotelului, Cocostârcul îl așteaptă, cu același costum, cu același zâmbet al zilei de mai.

Aerul dimineții îi aduce lacrimi în ochi, iar pantofii lustruiți ai ocrotitorului său îi trezesc visele tinereții. În dreptul magazinului clopoțelul clincăie exact ca în urmă cu 15 ani. Apoi Cocostârcul îl roagă să cumpere două ape. Ziua pe care nu putuse s-o uite se repetă întocmai, pentru că întâmplările de genul ăsta nu pot fi îngropate. În curând va intra iarăși în magazin. Un regret învechit i se răspândește sub piele, ar vrea să protesteze, dar ochii îi rămân lipiți de Cocoscârc, de fața lui zâmbitoare, realizând că ilustrul muzician nu îmbătrânise deloc. O speranță absurdă îi dubleză bătăile inimii. Sub castanii înalți, și mâinile lui par neatinse de timp. Un protest, la început vag, apoi hotărât, îl ține pe loc. Clatină capul pentru că n-are de gând să intre în magazin, n-are nevoie de apă. Cocostârcul e aiurit, dar nu comentează. Când zgomotul ușii se stinge, iar silueta Cocostârcului dispare înăuntru, flautistul de umplutură o rupe la fugă.

*

Abia în compartimentul de tren evaluează rapid situația. Orașul de provincie rămâne în urmă, iar prin ferestre aleargă lanuri de porumb și de rapiță. În sfârșit, ușurat, se privește în oglindă, iar în apele ei răsare fața lui de demult. E tânăr din nou și-n ochi i se poate citi hotărârea. Un moment recenta lui viață i se agață de creier: fiii săi, pentru care până mai ieri ar fi fost în stare să facă orice, nu mai sunt decât niște figuri topite în ceară. Avea în copilărie niște mătuși care veneau rar, poate o dată pe an, încărcate de daruri. Erau femei destul de trecute, făcute din parfum și mătase. Și-aveau niște buze incredibil de roșii. Chiar de pe-atunci îi era greu să țină minte cum o cheamă pe fiecare, iar cu timpul n-a mai rămas din ele decât o fâlfâire de voaluri. Exact așa și copiii pe care-i iubise nu mai sunt decât niște siluete, înghesuite în grupul diform al uitatelor sale mătuși. Apartamentul, jobul lui de profesor și chiar vânzătoarea, nu ceea ce devenise, ci așa cum mai trăia încă în amintirile lui - totul se topise într-o singură noapte. N-are nicio părere de rău. Nu e fericit. Dar în subteranele umbrei lui dinăuntru e convins că i se făcuse dreptate.

Trenul gonește, iar la capătul drumului începe viața după care tânjise. Un surâs îi pune lumină pe față, care, așa privită în oglinda din tren, îi amintește de fotografia lui de la absolvire. O duioșie bătrână i se ascunde în gene și e gata să plângă, însă un pumn invizibil îl lovește în plin. Buzele îi vibrează, iar din oglindă sar scântei de zăpadă. Șarpele fricii îi ajunge în ceafă. Asta e tot?! Pereții vagonului par făcuți din cartoane rostogolite prin câmpul de rapiță, iar dintr-un spațiu incontrolabil năvălesc țipete disperate. Scrâșnetul roților și o sfâșiere în piept. În obraz îi intră un geam, iar gura i se umple de sânge. Gândul că avusese de-ales îi luminează încă în creier, iar silueta Cocostârcului trece încet, prin spatele ochilor, ca un dansator modelat dintr-un baton de vanilie.

Prin perdeaua de fum, tremură o lumină firavă. Flautistul zâmbește și face o sforțare supremă să privească pentru ultima oară cerul celeilalte alegeri.

Doina RUȘTI

A scris trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane de succes, cu miză socială puternică: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). Alte romane: Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2010)* * ș.a. Publică în mod curent și proză scurtă. Traduse în numeroase limbi de circulație, inclusiv în chineză, scrierile sale s-au bucurat de exegeze și de recenzii laudative în multe publicații internaționale, între care El Mercurio (Santiago de Chille), Neue Zürcher Zeitung, Il Manifesto, Las Últimas Noticias, La Jornada (Mexico City), Stato Quotidiano, Turia, La Stampa, La Opinión, Beijing Daily, Il Libero, Magyar Nemzet, La Repubblica, Encyclopedia of Literary Cinematic Monsters (Routledge, New York) ș.a. Printre alte distincții importante, amintim Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru Fantoma din moară) și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române (pentru Lizoanca). Este specialistă în simbologie, profesoară la Universitatea din București, scenaristă, fiind de asemenea implicată în diverse proiecte cinematografice. A scris dialogurile pentru Miracolul din Tekir (Premiul pentru cel mai bun film elvețian, Zürich, 2015) și a regizat Cristian (Short Film Corner. Cannes, 2015). Afilieri: Uniunea Scriitorilor din România, PEN România, DACIN SARA și Asociația Creatorilor de Ficțiune. Pagină web: http://doinarusti.ro

NOUA LITERATURĂ

Tudor RUNCANU scrie proză fantastică, năucitoare, cu personaje neobișnuite, în construcția cărora fantezia și originalitatea sunt principalele calități. Scrie poetic, pictural, accentuând ambiguitatea, ca metodă epică, la fiecare secvență, treptat, încât de la întâmplarea banală ești tras pe nesimțite în miezul atroce al ficțiunii de atmosferă. Vreau să vă spun că e un scriitor talentat.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Pan Wolodyjowski

de Henryk Sienkiewicz

Recomandată de Florin SAIU

Vacanțe: Râul Ropotamo din Bulgaria, în curgerea lui spre Marea Neagră.

Ickabog

Un proiect internațional la care participă și Editura Arthur,  la invitația scriitoarei J.K. Rowling. O poveste gratuită, un foileton online, aici, doar în perioada 1 septembrie – 16 octombrie 2020. Și un concurs de ilustrații. 

NOUTĂȚI

CROWDFUNDING: Barem identitar. Prejudecăți colective, realități personale

de Adina Marincea, Andreea Găzdaru, Antonella Lerca Duda, Barbu Mateescu, Cristian Iftode, Elena Stancu, Fatma Yilmaz, Ioan Maxim, Ioana Burtea, Ioana Pelehatăi, Ioanida Costache și Raj-Alexandru Udrea

BLACK BUTTON

și-am să-l apuc de urechi

și-am să-l sărut pe gură

și-are să mă-nghită
ca pe iona

ca pe macucul stors de mir

Vitalie VOVC

BURSE PENTRU SCRIITORI

Fundația Cărturești, în parteneriat cu Asociația Maria și Pro Patrimonio, anunță inițierea unui program de burse și rezidențe de creație literară dedicate autorilor români cu vârsta cuprinsă între 30 și 50 de ani la categoriile roman, proză scurtă, poezie și eseu. Proiectul pune la dispoziția autorilor români patru burse în valoare de 1000 de euro fiecare și patru rezidențe de creație timp de o lună.

Mai multe aici

Xenia Negrea și Cătălin Ghiță, la lansarea cărții Florin Mugur și poetica exasperării, semnată de Xenia Negrea. Cărturești, Craiova, 2018.

O librărie plutitoare și un librar care prescrie cărți, ca pe remedii de boală

L I T E R A

„Ce altceva este o hartă pentru un călător dacă nu o dispunere enciclopedică a primejdiilor?"

Liviu G. STAN

Beatriz Luengo (n. Madrid, 1982) – El despertar de las musas (Trezirea muzelor)

Beatriz este o cunoscută cântăreață din Madrid, dar aici își încearcă mâna la scris: alege scene imaginare în care prezintă douăsprezece muze al căror potențial nu s-a putut împlini sau n-a fost recunoscut la momentul lui. Vorbește despre realitatea ei ca artistă și luptă pentru drepturile femeilor. Cu siguranță o să aibă fani și ca scriitoare.

Alexandra NICULESCU

Marcel Lupșe, un pictor cu un blog ca o galerie de artă.

În curând

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

Amintiri din vacanță: Râul Ropotamo din Bulgaria, în curgerea lui spre Marea Neagră.

Argentina și visul unei fete de-a juca fotbal. Un roman viu, o voce autentică.

RECOMANDAREA lui ANDREI ȘERBAN

ART

Conferința Internațională de Mitologie și Folclor, unul dintre cele mai selecte evenimente ale Universității din București, se va ține anul acesta online. Este organizată de Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și a ajuns la ediția a VII-a.

Conferința este patronată de Conf. univ. dr. Maria-Luiza DUMITRU OANCEA, Prof. univ. dr. Ramona MIHĂILĂ, Prof. univ. dr. habil. Ileana MIHĂILĂ, Conf. univ. dr. Ioana-Ruxandra FRUNTELATĂ și Conf. univ. dr. Onorina BOTEZAT

Înscrieri​

mythology.folklore20\@gmail.com

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro