Primăvara, odată cu închiderea cinematografelor și a cinematecilor, mulți oameni au ales serviciul Netflix pentru a-și umple zilele lungi de izolare forțată. Problema este că Netflix, asemenea altor depozite de filme, nu posedă pelicule îndeajuns de interesante și, oricum, cele pe care le posedă au rulat deja în săli, astfel încât cinefilii serioși au avut acces la ele. Acestea fiind spuse, îmi permit să vă răpesc câteva minute din timpul liber pentru a vă recomanda câteva producții cinematografice mai puțin cunoscute publicului larg, dar care s-ar putea dovedi adevărate nestemate pentru intelectualul curios. Încep, așadar, topul în ordinea inversă a preferințelor personale:

1. Der 90. Geburtstag oder Dinner for One (1963). Regizat de Heinz Dunkhase și de Franco Marazzi, acest scurtmetraj de doar 18 minute este proiectat anual cu ocazia sărbătorilor de iarnă în spațiul vorbitor de limbă germană. Reținut, dar spumos, filmul constituie o mostră de umor englezesc sec și absurd, realizat însă de doi regizori originari din Germania, respectiv Elveția.

1. Batoru rowaiaru (2000). Unul dintre modelele cinematografice ale lui Quentin Tarantino, regretatul regizor Kinji Fukasaku a ecranizat la finele secolului XX romanul omonim al lui Kōshun Takami. Dur și cinic, filmul surprinde o Japonie distopică, în care luptele dintre părinți și copii dobândesc o concretețe sângeroasă. Dacă nu l-ați văzut încă, nu știți ce ați ratat.

1. Ningen no jōken (1959-1961). Păstrându-i titlul malrauxian, Condiția umană, marele regizor Masaki Kobayashi a transpus pe ecran, într-o trilogie de peste 9 ore, meticulos fotografiată și atent editată în contraste alb-negru, hexalogia prozatorului Junpei Gomikawa. Istoria pacifistului Kaji este una dintre cele mai cutremurătoare povești de supraviețuire din perioada efemerului Imperiu Nipon din anii ’30-’40.

1. Kind Hearts and Coronets (1949). Cea mai bună, poate, dintre comediile britanice produse de studiourile Ealing imediat după cel de-al doilea război mondial, pelicula lui Robert Hamer are de toate: umor negru, cinism, critică socială, radiografie de clasă. Tribulațiile lui Louis D’Ascoyne Mazzini în vederea obținerii titlului de duce vizează eliminarea fizică a altor opt persoane care-i amenință succesiunea, iar rezultatul este pe măsura așteptărilor, chiar și a celui mai exigent cinefil.

1. Martin (1978). Adevărata capodoperă a regizorului american George A. Romero nu este, așa cum v-ați aștepta, negurosul Night of the Living Dead și nici măcar jovial-sarcasticul Dawn of the Dead, ci această bijuterie cvasi-necunoscută, din care ar trebui să-și tragă sevele orice horror atipic. Obscura dramă psihologică a unui tânăr profund tulburat psihologic, care se crede însă vampir, reușește să livreze pe ecran o ambiguitate estetică genuină, pe care Romero ar fi putut-o deprinde de la acel maestru al suspansului de la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, Henry James. Precum în The Turn of the Screw, publicul nu știe dacă trama de pe ecran are la bază o premisă reală sau falsă, însă cristalele de teroare pe care le sădește în psihicul receptor strălucesc viu și implacabil.

Bonus: Die Treppe (2005). Este un scurtmetraj comic de doar 15 minute, regizat de Dennis Knickel. Nu vă furnizez alte detalii, ca să nu vă răpesc plăcerea descoperirii unui deznodământ dificil de anticipat.