Revistă print și online

Mostra

Față de toate celelalte mașini ale lumii, mașina asta roșie a reușit, nu se știe cum, să își conserve mirosul. Nu tabla, nu grația, nu motorul, doar mirosul. La orice oră din zi, dacă îi deschideai portiera, te întâmpina cu același damf despre care nu puteai spune imediat dacă iți place sau nu. Dezgustător nu era în nici un caz și nici nu trebuia să mergi până acolo încât să găsești cu precizie ce parte a sa miroase așa. Suntem cu toții de acord că fiecare lucru are mirosul său, însă nu toate reușesc să miroase la fel până aproape de ultima zi. Prin natura meseriei sale, domnul Manole se plimba pe harta țării în sus și în jos, aproape în fiecare săptămână. Refuzând din start mașina oferită de firmă și preferând vechiul său automobil, el se simțea cu adevărat stăpân peste întinderile de asfalt, indiferent de anotimp și de trafic. Domnul Manole era unul dintre ultimii apostoli ai vremurilor trecute, poate și pentru că meseria sa era să transporte mostre, lucruri care nu se puteau transmite electronic. Mostra nu e doar o mică parte a întregului. E și rezumatul lui explicat atât de frumos pentru oricine. Dacă am fi avut de la bun început mostra, lumea nu s-ar mai fi umplut atât de tare de obiecte. Dar asta e o alta poveste. Urmând o viteză de croazieră rezonabilă și respectând la sânge toate restricțiile rutiere, domnul Manole reușea să ajungă de fiecare dată, din punctul A în punctul B, singur și nevătămat.

Scopul său nu era să pară grăbit. Asta nu ar fi dat bine deloc. Dar nici să se lase așteptat prea mult. De fapt, omulețul nostru ajungea la destinație în funcție de toți oamenii pe care îi pescuia de pe drum. Modificase scaunul din față dreapta, îl poziționase puțin mai în spate, pentru că așa cum evoluase rasa umană în ultimii zeci de ani, nimeni nu mai avea loc de picioare și nici de plasele aferente. Lua mereu un singur călător la drum iar motivul era unul suficient de temeinic. Nu se puteau amesteca acolo, în laboratorul acela pe 4 roți, mai multe mirosuri cu mirosul mașinii sale. Amestecurile primare sunt considerate cele formate din două elemente. Și dacă vrei să ajungi la un rezultat și la o concluzie, trebuie să pornești de aici, unu plus unu. Și mai era ceva, omul ăsta nu își descoperise încă propriul miros. Habar n-avea când trebuie să își schimbe hainele și nici dacă e cazul să facă un duș. Pe celelalte le simțea însă pe toate.

Pe timpul verii și mai ales al toamnei, țara e plină de oameni care stau la marginea drumului ținând în mână plase din care se înalță spre cer cozi de ceapă sau leuștean. Recolte întregi sunt împărțite în porții mici și pornesc aiurea în toate direcțiile posibile. E ridicol și aproape indecent să încerci să explici mirosul amestecului vegetal. E lipsit de concretețe și de grație, oricât de proaspăt ar fi atunci când e combinat cu mirosul constant, industrial și fluid al habitaclului. E ca și cum ai încerca să pui la îndoială axa verticală a lumii, mișcând-o din temelii, încercând poate să o faci să tremure. Și domnul Manole știa că există și astfel de momente când trebuie să înduri, când mixul olfactiv devine insuportabil. Dacă simțea că nu mai poate, deschidea puțin geamul. Transpirația e un alt lucru pe care îl iei la plimbare de pe marginea drumului. Dar nu ai ce face. Așteptarea e făcută și din sudoare și așa cum stă uneori fructul în soare prea mult până să fie cules, așa și omul zemuiește dacă e lasat acolo și e nebăgat în seamă. Dar, dacă mirosurile se potriveau, și din amestec rezulta ceva cu totul nou, domnul Manole nu îi cerea bani călătorului, și considera că plăcerea a fost de partea lui. Totuși, după ce omul cobora și pleca, el scotea din torpedo un caiet vechi în care își nota ce miros îi trecuse pragul și eventual proporția acestuia față de mirosul mașinii. Astea sunt chestiuni importante asupra cărora urma să mediteze cât era iarna de lungă sau cât rămânea zăpadă pe șosele. Își nota cât mai multe amănunte pentru că știa că într-o zi vă trebui dea socoteală. Se va pensiona și atunci probabil că nici memoria nu îi va mai fi mare folos.

Pe omul cu meteoritul îl observă în ultima clipă, cu coada ochiului. Frână puțin mai departe de el, însă asfaltul umed de ploaie reflectă atât de puternic cele două stopuri roșii, încât asta îi dezvălui imediat intențiile bune. Pe scaunul din dreapta urcă un individ asemănător cu domnul Manole. Un tip care reuși să nu privească decât în față în primele 5 minute. Avea în brațe un ghem de piatră mototolit într-o hârtie de ziar pe care îl frământa din când în când ca și cum ai încerca să calmezi o pisică și să o faci să toarcă. Și din mișcarea asta bizară nu se desprindea nici un miros. Poate doar o undă vagă pe care mai degrabă creierul domnului Manole o genera ca pe o festă în lipsa altor probe. Mașina înaintă constant o vreme, însă șoferul ei se simți cuprins de o stare de nervozitate și hotărî să se oprească. Întrebă cât se poate de calm ce e acolo și află că omul de lângă el pescuise cu o noapte înainte un meteorit căzut în spatele casei și că se pornise cu el spre oraș. Ar fi vrut să-l ofere cuiva și poate chiar să primească ceva bani. Domnul Manole luă pietroiul în mână și îl cântări puțin, după care îl trecu subtil pe sub nas. Într-adevăr nu avea nici un miros și părea total neinteresant. Era însă un obiect atât de bizar încât se hotărî să negocieze pentru el un preț rezonabil. 

Într-o jumătate de oră făcură târgul și călătorul coborî din mașină. Meteoritul stătea finalmente comod pe scaunul din dreapta fără să mai fie scărpinat precum un animal domestic. Își recăpătase ceva și din demnitatea cosmică. Continua să nu aibă nici un miros iar domnul Manole se calmă și el instantaneu. Era mulțumit. Colectase o mostră. Una pe care nu va mai trebui să o ducă nicăieri pe drumurile pe care le cunoștea atât de bine.

(fragment)


*

Tudor RUNCANU scrie proză fantastică, năucitoare, cu personaje neobișnuite, în construcția cărora fantezia și originalitatea sunt principalele calități. Scrie poetic, pictural, accentuând ambiguitatea, ca metodă epică, la fiecare secvență, treptat, încât de la întâmplarea banală ești tras pe nesimțite în miezul atroce al ficțiunii de atmosferă. Vreau să vă spun că e un scriitor talentat.

Doina RUȘTI

 

Tudor RUNCANU

Poet, prozator și muzician, Tudor (n.1973. Oradea) a publicat proză, teatru și critică literară în revistele Echinox, Steaua, Apostrof. De asemenea, a scris muzica operei rock Richard al III-lea, jucată la Teatrului Național din Cluj. Specialist în teatrologie, lucrează în radio din 1993 și face muzică în formulă solo.

în același număr