Actorul demascat si spectatorul mascat

Din momentul în care a venit anunțul cu redeschiderea teatrelor în interior, a început o dezbatere intensă pe toate canalele media despre cum va arăta noua normalitate într-o sală de spectacol. Vor fi obligați actorii să poarte măști? Vor purta vizieră? Se vor putea juca piesele cu un număr mare de oameni pe scenă? Publicul va sta fără sau cu mască în sală? Dacă pe bună dreptate, actorii nu pot juca efectiv cu masca pe față, pentru că nu s-ar mai înțelege nimic din actul teatral, spectatorii sunt obligați să poarte masca de protecție și în interior, la fel cum se întâmplă și la spectacolele ce se joacă în aer liber. Așadar, după lungi perioade din istoria teatrului când actorii jucau mascați pe scenă, Dionysos, considerat printre altele și zeul protector al teatrului, s-a gândit că ar fi bine să translateze masca și pe fața publicului, ca într-un fel de ironie amuzantă a sorții. Întorcându-ne la lucruri mai serioase, masca a avut un rol definitor în teatru, plecând de la tragediile grecești și ajungând chiar până în zilele noastre. În prezent, doar dacă textul o cere actorii sunt mascați, masca făcând parte din elementul de recuzită al respectivei montări, însă, dacă nu este necesar, singura masca este cea a machiajului.

Plecăm într-o călătorire în Japonia pentru a ne întâlni cu o formă de teatru ritualică, solemnă, unde totul este metaforă și emoție, și anume teatrul NOH. Apărut în jurul secolului al XIV-lea, actul artistic din acest gen teatral se bazează foarte mult pe costume, mișcări, intuiție și măști. Cuvântul în limbă japoneză se referă la cea mai nobilă formă de talent, lucru de care actorii trebuie să dea dovadă pe parcursul reprezentației. Spectacolele nu sunt ușoare și nu se bazează pe elemente de scenotehnică, ci pe expresii faciale, muzică, dans și mișcări ritualice. În astfel de reprezentări, interpreții sunt mijlocul de comunicare dintre oameni și zei. În acest tip de teatru, masca are un rol considerat spiritual, iar expresiile măștii se schimbă în funcție de poziția pe care artistul o are pe scenă, fapt pentru care mișcările corpului și controlul expresiei faciale trebuie perfect sincronizate. Shite – actorul care interpretează rolul principal – este cel care, în majoritatea pieselor, apare mascat, cu alte cuvinte l-am putea considera cel care rămâne mereu în comuniune cu puterile zeiești.

Măștile din acest tip de teatru se împart în șase categorii: okina este masca ce reprezintă un om bătrân, fiind utilizată în special la reprezentațiile cu un caracter festiv, mult mai solemne decât celelalte, fiind și cea mai veche din acest tip de teatru. este utilizată de către personajele ce întruchipează adultul, fiind utilizate în piesele despre zei sau războinici și reprezentând un anumit tip de spirit reîncarnat în personaj. Masca de tip otoko este purtată de băieți, în general soldați sau tineri ce fac parte dintr-o comunitate, iar masca de tip onna este întruchiparea femeii. Cei pasionați de cultura japoneză știu că niponii au un folclor privitor la demoni și la spirite foarte bine dezvoltat, fapt ce s-a transferat și în acest tip de teatru prin măștile de tip kishin, ce întruchipează demonii, și cele onyro, ce reprezintă fantomele și spiritele. Din momentul în care actorul s-a mascat și a apărut pe scenă, lumea reală nu mai există pentru el, ci se află într-un fel de transă indusă atât de rol, cât și de asceză interioară pe care o are în comuniunea cu spiritul cu care s-a conectat.

Ne mutăm acum atenția spre un alt tip de teatru, mult mai cunoscut publicului larg, și anume commedia dell’arte. Apărută în Italia pe la jumătatea secolului al XVI-lea, acest tip de manifestare artistică este complet opusă seriozității și rigorii pe care le întâlnim în teatrul japonez. De altfel, commedia dell’arte a intrat în istoria teatrului ca răspuns la spectacolele serioase ce aveau loc în cercuri restrânse de oameni, aceasta fiind jucată pentru oamenii simpli, care se amuzau de poveștile puerile ce erau reprezentate. În cazul de față, măștile constituiau o prelungire a interpretului, spectatorii putând să înțeleagă rolul personajului în piesă după tipul de mască pe care-l purta. Dacă observăm cu atenție, măștile aveau un design amuzant și, de cele mai multe ori, stârneau râsul, lucru care de fapt trebuia să se și întâmple. Pielea era materialul principal din care aceste măști erau confecționate tocmai pentru a fi ușor de purtat și a nu lăsa urme pe chipul actorului. Datorită faptului că acest trupe călătoreau mult, iar cabinele de machiaj nu erau ca cele de azi, fiind mult mai greu de realizat, măștile veneau și ca un substitut al machiajului facial, acestea putând fi vopsite și revopsite după fiecare reprezentație. Fiecare personaj are, în general, un costum și o mască specifică, subliniind astfel trăsătura sa principală de caracter pentru ca publicul să-l poată recunoaște mai ușor. Deși vorbim de spectacole amuzante, unele dintre măști nu erau confecționate cum ar fi trebuit, iar personajul arăta de-a dreptul monstruos.

Vsevolod Meyerhold a încercat să transforme commedia dell’arte într-o așa numită estetică a urâtului, realizând ceva grotesc tocmai pentru a schimba starea de spirit a publicului. Acesta considera că masca este un element important în a ajuta actorul să se poată dezvolta scenic, realizând astfel o conexiune cu interiorul său. Mai mult decât atât, o mască poate stimula spectatorul făcându-l să se întrebe cine se află în spatele ei, iar actorul se poate ascunde astfel încât emoția să nu-i fie trădată.

Un alt tip de teatru, ce utilizează masca la modul spiritual, este teatrul balinez și cele două forme ale sale: Wayang Wohd și Topeng. Prima formă se bazează, în general, pe povestirile din Ramayna și Mahābhārata. Poate fi considerat un tip de teatru ceremonial, iar actorii imită mișcările unor marionete, măștile nefiind purtate de actorii principali, ci de cei ce interpretează rolul maimuțelor sau al demonilor, simboluri importante în acest tip de spectacol. În Topeng, măștile se crede că ar avea un rol magic, iar interpretul este, adesea, și preot, și actor. Din nou, ritualul religios este prezent în aceste manifestări artistice. În toate tipurile de teatru pe care le-am prezentat, măștile vin ca parte integrantă a spectacolului și a culturii din care fac parte, aceasta neavând un rol negativ, ci, dimpotrivă, funcționează ca un intermediar între lumea spirituală (cu tot ce înseamnă ea) și lumea umană.

Am încercat, așadar, să prezint succint felul în care masca a făcut parte din istoria teatrului încă din cele mai vechi timpuri. Este adevărat că, în present, măștile nu se mai folosesc decât în context local sau atunci când se reprezintă un spectacol de teatru care să necesite acest lucru. Interesant este însă că spectatorii, indiferent de epoca la care ne referim, au fost liberi, nu au fost obligați să fie mascați așa cum actorii o făceau, uneori nu în cele mai bune condiții. Poate că reacția publicului era importantă și pentru actorii antici, și pentru cei din Indonezia sau pentru cei din Italia secolului al XVI-lea, aceștia observând emoțiile celor ce se aflau în fața lor. Comunicarea actor-spectator se face printr-un schimb de energie reciproc, însă oare ce se va întâmpla când actorii vor juca în fața unei săli mascate, a unei săli în care, deși se aud aplauzele, emoțiile faciale nu mai pot fi vizibile? Ca să parafrazăm titlul unui spectacol al lui Tadeusz Kantor, intitulat Clasa Moartă, deși personajele erau cât se poate de vii, am putea spune că de-acum se vor reîncepe spectacole cu Sala Moartă. Va fi sau nu va fi așa rămâne să vedem.

Andrei BULBOACĂ

Doctorand în Studii Culturale, la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

NOUA LITERATURĂ

Tudor RUNCANU scrie proză fantastică, năucitoare, cu personaje neobișnuite, în construcția cărora fantezia și originalitatea sunt principalele calități. Scrie poetic, pictural, accentuând ambiguitatea, ca metodă epică, la fiecare secvență, treptat, încât de la întâmplarea banală ești tras pe nesimțite în miezul atroce al ficțiunii de atmosferă. Vreau să vă spun că e un scriitor talentat.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Pan Wolodyjowski

de Henryk Sienkiewicz

Recomandată de Florin SAIU

Vacanțe: Râul Ropotamo din Bulgaria, în curgerea lui spre Marea Neagră.

Ickabog

Un proiect internațional la care participă și Editura Arthur,  la invitația scriitoarei J.K. Rowling. O poveste gratuită, un foileton online, aici, doar în perioada 1 septembrie – 16 octombrie 2020. Și un concurs de ilustrații. 

NOUTĂȚI

CROWDFUNDING: Barem identitar. Prejudecăți colective, realități personale

de Adina Marincea, Andreea Găzdaru, Antonella Lerca Duda, Barbu Mateescu, Cristian Iftode, Elena Stancu, Fatma Yilmaz, Ioan Maxim, Ioana Burtea, Ioana Pelehatăi, Ioanida Costache și Raj-Alexandru Udrea

BLACK BUTTON

și-am să-l apuc de urechi

și-am să-l sărut pe gură

și-are să mă-nghită
ca pe iona

ca pe macucul stors de mir

Vitalie VOVC

BURSE PENTRU SCRIITORI

Fundația Cărturești, în parteneriat cu Asociația Maria și Pro Patrimonio, anunță inițierea unui program de burse și rezidențe de creație literară dedicate autorilor români cu vârsta cuprinsă între 30 și 50 de ani la categoriile roman, proză scurtă, poezie și eseu. Proiectul pune la dispoziția autorilor români patru burse în valoare de 1000 de euro fiecare și patru rezidențe de creație timp de o lună.

Mai multe aici

Xenia Negrea și Cătălin Ghiță, la lansarea cărții Florin Mugur și poetica exasperării, semnată de Xenia Negrea. Cărturești, Craiova, 2018.

O librărie plutitoare și un librar care prescrie cărți, ca pe remedii de boală

L I T E R A

„Ce altceva este o hartă pentru un călător dacă nu o dispunere enciclopedică a primejdiilor?"

Liviu G. STAN

Beatriz Luengo (n. Madrid, 1982) – El despertar de las musas (Trezirea muzelor)

Beatriz este o cunoscută cântăreață din Madrid, dar aici își încearcă mâna la scris: alege scene imaginare în care prezintă douăsprezece muze al căror potențial nu s-a putut împlini sau n-a fost recunoscut la momentul lui. Vorbește despre realitatea ei ca artistă și luptă pentru drepturile femeilor. Cu siguranță o să aibă fani și ca scriitoare.

Alexandra NICULESCU

Marcel Lupșe, un pictor cu un blog ca o galerie de artă.

În curând

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

Amintiri din vacanță: Râul Ropotamo din Bulgaria, în curgerea lui spre Marea Neagră.

Argentina și visul unei fete de-a juca fotbal. Un roman viu, o voce autentică.

RECOMANDAREA lui ANDREI ȘERBAN

ART

Conferința Internațională de Mitologie și Folclor, unul dintre cele mai selecte evenimente ale Universității din București, se va ține anul acesta online. Este organizată de Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și a ajuns la ediția a VII-a.

Conferința este patronată de Conf. univ. dr. Maria-Luiza DUMITRU OANCEA, Prof. univ. dr. Ramona MIHĂILĂ, Prof. univ. dr. habil. Ileana MIHĂILĂ, Conf. univ. dr. Ioana-Ruxandra FRUNTELATĂ și Conf. univ. dr. Onorina BOTEZAT

Înscrieri​

mythology.folklore20\@gmail.com

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro