Revistă print și online
Vista
nu știi tu contextul, dar îl saluți:
de 20 de ani
poezia e trimisă
la masa copiilor.
nu și la colț, nu și la colț.
tu nu ți-i arăți, nici nu-i ai.
uite un om într-un istoric de redundanțe. ne ocolim sistematic.
uite un om care mi-a fost prieten și nu mai îmi e.
comuni, celebritățile literare, pe minimum de interacțiune,
maximum de afectare: iată cu cine mă-nsoțesc,
de la cine mă contaminez. cui scrii
când scrii, când te lași din pasiune
și pasiunea e o pisică
rănită mortal? ție
îți scrii, dar ești vecinul de salon din poemele ftizice
ale lui Cezar
și lucrurile se îngustează ca pleoapele într-o caricatură,
viața ta de viță aleasă, când cei pe care-i interesai sincer
își schimbă tectonica, iar tu, situată pe falie
dispari
& sincerele felicitări
pentru micile tale realizări
devin pură
ironie a bulgărelui de pământ
care sună ca și cum ar lovi
un diapazon –
toracele Poe via Tim Burton –
o inimă-gong,
nu sicriul modest
în care-ți odihnești carnea –
adolescența de pe care ai ros creativ
toate oasele.
Vista 2
există mâini care te-mping de la spate, te caută, te pipăie și decid.
există Pink Floyd edulcorat în (The) Division Bell
și binele pe care ți l-a făcut (The) Divsion Bell
țesălându-te, iapă a nopții, în anticamera coșmarului,
anul pictat
cu acrilic,
2004, sloganul:
succesul e să cred că încă sunt un om bun.
îți iau creierul (expus în păreri aparent monologate), îl cântăresc,
te etichetează.
cu nerăbdare aștept doar
să redevenim străini
sau prieteni. fata tristă și urâțică
ți-a scris la subsol
codului unui
gif și bobocul de trandafir se deschide:
e exact ce n-o să ni se întâmple niciodată.
dar pentru că am stat ca doi frați
în aceeași păstaie internautică, A.,
mi se pare că am chiar locuit într-o vilă frumoasă,
iar
dialogul din ultima seară
a devenit contestare, emoție, anxietate,
urgență a relevanței, presiunea degetului pe rană.
în media antisocială,
cu mici andrele de liliputan
înțepi (ca pe-un chist)
călcâiul lui Ahile. și pentru ce? n-am cules flori
și n-am prins pești
cu mâinile goale
în Styx. natura mea e cum ți-ai nota
în agendă
violuri la care
ani de zile ai avut impresia
că ai consimțit.
între muzica falsă a promisiunii că te vei desface
ca o perlă
din carnea acestei midii industriale
și luna august, când dragostea toarce mutant
la picioarele
unei primăveri mutilate
și câteodată
ne taie limbile.
Îți scriu dintr-un an al restanțelor
mi-au trebuit câțiva ani
să te captez în chihlimbar:
ești frumos ca distanța imperceptibilă
dintre caniculă
și răcoare,
dar eu
de frumusețea asta pe care timpul o traduce prin
candoare
mă feresc.
altcineva și-ar face
imagini prețioase din
cenușă,
un diamant. eu
te refac din patru simțuri. dormi în creierul meu
izolat
ca-ntr-o păstaie. desfăcut din gingie, bolnav,
un canin.
dacă te-am atins vreodată,
ai fost apă, plaja din Vamă într-o zi înnorată,
masa caldă, electricitatea statică, toamna-n cetate,
dava,
și nu-mi amintesc.
2.
cânți cu o altă voce a mea
și
dezgropi din nisip
un cap de femeie
căreia-i plăcea să vorbească, un cec pe care
nu-l pot
acoperi. Lee: tu mergi
prin păduri
și treci înot ape
care ne-au despărțit cu blândețe, ape
care n-au acoperit lumina
și ape care nu s-au rupt.
fiul meu a fost
o amuletă din ceară
despre care mi-a vorbit un singur bărbat,
tu.
3.
imaginează-ți că citești
o spovedanie
și preotul
are timp, spun:
taie-ți cărare
prin culturile distruse,
orașele perfide
și femeile din fard auriu
ale țării tale.
de la tine,
aș fi primit nu doar un copil în burtă,
ci și un glonte, un pumnal, și chiar am primit
seara-n care râsul tău zgomotos a stins o lumină
în camera păpușilor, și încă una
la capătul acestor ani
care ne-au făcut tot mai puțin sănătoși, verbali
și tineri
se răsucește-n mine previzibil –
ca un cuțit.
te-am acceptat, drag glonte, drag pumn,
drag tratament amar,
cum accepți
ridicolul unui premiu literar,
am făcut școală, istorie și realitate
din lumea noastră mereu în altă gamă
decât cea-n care se cântă
imnul
cu mâna pe inimă și pistolul la tâmplă.
când iluziile acestei intimități
cum alta nu va mai fi
se destramă,
final de sezon, "îți scriu
din anul restanțelor noastre".
cineva mi-a deschis
camera de hotel ca pe-o vamă
(în acest moment, lumea uită să fie
loteria vizelor și o câștig.
eu
sunt chiar pașaportul meu
mototolit).
dar patul n-a fost desfăcut
și corpul tău s-a odihnit
în altă parte.
am adormit înghiontită din
vară spre toamnă,
în așternuturi curate
port bronzul, medalia loserului,
un copil
despre care nu mi-a vorbit nimeni de parcă
s-ar naște-n ‘90 într-o vară
pe asfaltul tău, vara lui ‘90, sfârâie
sânge din ultima arteră întreagă,
țara mea e o heroinomană
care donează sânge
unei maternități de stat,
iar acest AB4
traversează
corpul tău
ca pe-un șanț,
trăind, ies afară din Ariel,
dau drumul vocii, lui Caliban,
sunt civilizatorul, un mag,
cerneala simpatică și instrumentul.
(…)
nu-mi pare rău că am vorbit, am vorbit,
iar corpurile nu s-au recunoscut,
s-au jignit
cu metamorfozele lor inverse:
când duci prea departe
o glumă,
un joc sexual
o hârjoneală prin casă,
iar luna de miere se varsă deja
în oala cu ciorbă,
plăcerea e o întamplare jenantă
din care abia aștepți să scapi.
nu știu franceza, nici acest lanț.
n-am devenit,
în spuma măduvei zilelor, oală
sub presiune,
sursă de apă
care nu potolește setea
și nici nu spală,
vasul de aur nu mi-a căzut
din mâini și
nu, n-a zdrobit falange,
luna de miere n-a curs de pe fagure.
Poetă, cu un doctorat în filologie, profesor, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu "Tudor Arghezi"). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (2016) și Charles Dickens (2017), nominalizat la Premiile "Sofia Nădejde" pentru literatură scrisă de femei). În anul 2020 a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el la Premiile "Sofia Nădejde". Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.