Cei mai mulți dintre oameni, atunci când sunt puși în fața unei creații artistice, au tendința de a o privi destul de superficial, contând prima impresie și argumentând pe baza acesteia dacă le place sau nu. O parte dintre aceștia își îndreaptă atenția către câteva detalii, de exemplu asupra felului în care este construit un decor sau a modului în care sunt îmbrăcate personajele, iar cea mai mică parte, aceea de indivizi specializați și cu gândire critică, privește nu doar ansamblul, ci și cele mai mici detalii. Fiecare are propria viziune și interpretare în funcție de cât de multă experiență culturală sau de viață deține. 

Există însă unele lucruri care ne scapă, deși au o mare importanță în desfășurarea unei acțiuni, și anume obiectele. Fiind înconjurați în viața de zi cu zi de atâtea obiecte, unele folositoare, altele mai puțin, ajungem să ni se pară aceste lucruri atât de nesemnificative și fără sens încât nu le mai acordăm importanța cuvenită. Într-adevăr, sunt unele obiecte pe care le îmbrățișăm cu priviri nostalgice sau îndrăgostite – lucrurile moștenite de la bunici, darurile de la părinți sau de la persoana iubită. Poate fi o carte, un stilou, o oglindă, un pat, în orice caz, artefacte ce ascund în spatele lor energii și povești. Recent, am terminat lectura romanului scris de Doina Ruști, Paturi oculte, apărut la Editura Litera, în colecția Biblioteca de proză contemporană, și am descoperit fascinat cât de important poate fi un obiect de mobilier, aparent banal, dar care poate ascunde autentice povești de viață și de moarte.

Paturile fantastice din roman au fost făurite din lemn de roșcov, iar personajele ce se întind în ele resimt o conexiune specială cu o altă lume, de dincolo de timpul și de spațiul prezent. Patul este cel care înlesnește atât procrearea și venirea pe lume, cât și plecarea din aceasta. Tot el ne oferă locul necesar pentru odihnă și se pare că ne petrecem aproximativ o jumătate din viață dormind sau stând întinși. Înainte de a merge mai departe este necesar să deschidem o paranteză, și să ne îndreptăm atenția asupra unui alt loc în care oamenii își petrec timpul, și anume canapeaua. 

Pentru cei mai mulți, canapeaua sau sofaua este echivalentă cu statul în fața televizorului și am putea spune chiar cu sedentarismul. Televiziunile au profitat la maximum de această piesă de mobilier și au plasat-o în numeroase producții, fie că vorbim de emisiuni sau seriale de tip sitcom. Avem exemple în Seinfeld, Friends, How I Meet Your Mother și lista poate continua. De ce se întâmplă acest lucru și nu vedem personaje întinse în pat? Deoarece cei mai mulți telespectatori nu stau întinși când se uită la televizor, astfel creându-se o apropiere între personajul de pe ecran și cel de acasă. La fel se întâmplă și la emisiunile în format talk-show de divertisment, când specificul emisiunii îl plasează pe moderator la un birou, iar pe invitat, relaxat, pe o canapea. Este și aici o comunicare între ceea ce se întâmplă pe micul ecran și telespectator, fiind și un mesaj subliminal referitor la faptul că atât oamenii de televiziune, cât și vedetele, sunt și ei oameni obișnuiți.

De-a lungul istoriei, paturile au fost considerate locuri intime, amplasate în dormitor, unde nu avea acces oricine și oricând. Dacă discutăm despre dormitorul și patul unei femei, lucrurile se complică și mai mult, deoarece accesul în budoar sau în dormitor putea fi considerat un act de violare a intimității. De exemplu, în Odiseea lui Homer, în momentul în care Ulise se întoarce în Ithaca, scopul său este de a ajunge cât mai aproape de Penelopa, soția lui, pentru a fi recunoscut și acceptat în patul nupțial. În structura acestei case, dormitorul și patul sunt considerate cele mai intime locuri, unde doar adevăratul soț are voie să intre, pețitorii neavând resursele pentru a ajunge acolo, deoarece locul îi este hărăzit unei singure persoane. Totul trebuie gândit într-o structură cu mai multe etape, iar zeii sunt singurii care îl pot ajuta pe Ulise să ajungă unde își dorește. Testul final este acela când Penelopa îl roagă să mute patul, ea știind că pe adevăratul Ulise îl va deranja această cerere. Mutarea lui nu poate fi făcută, întrucât patul nupțial este aproape viu, avându-și rădăcinile fixate în fundația casei (gândiți-vă și la paturile făurite de Valache, meșterul din veacul al XVIII-lea pe care ni-l propune romanul Doinei Ruști, ce au fost create din lemnul roșcovilor din curtea casei lui și a soției, Pipica, un spațiu sacru de nestrămutat). După trecerea acestui test, Penelopa poate dovedi că străinul ajuns în Ithaca este într-adevăr Ulise. Motivul pentru care configurația secretă cu privire la pat funcționează pentru Penelopa ca semn de verificare este acela că ea însăși l-a păstrat secret în toți anii în care eroul operei homerice a fost departe de locurile de origine. 

Romanii aveau o încăpere numită cubiculum, unde se aflau și paturile, pe care le foloseau și drept locuri unde se studia sau se mânca, mai ales că exista obiceiul de a servi masa întinși pe lateral. Mai existau și acele lectus funebris, pe care erau întinși cei decedați, așezate în atrium, spațiul în care se aduceau ultimele omagii defunctului.

Paturile nu au doar roluri plăcute, ci din contră, sunt locurile în care, în cele mai multe dintre cazuri, oamenii părăsesc această viață. Ne vom referi la situațiile în care persoana moare în propria casă, lăsând la o parte spitalul, căci acolo se întâmplă o depersonalizare, în sensul că amprenta personală și intimitatea dispar, tocmai pentru că atâția alții au murit în acele locuri. Bătrânii spun adesea că doresc să moară acasă la ei și nu în spital. 

Casa și locurile unde au trăit, în special în mediul rural, au pentru ei o sacralitate aparte, mai ales că tot ceea ce au clădit a fost realizat cu mari eforturi. Moartea în propriul pat, cu familia alături, poate fi considerată una dintre cele mai line treceri. O parte din energia acelor oameni, rămâne în structura  lemnului, și nu de puține ori am auzit persoane care au afirmat că dorm mult mai liniștite în locurile în care cineva drag a trecut în lumea de dincolo. Că este un schimb de energie, că este un efect placebo – nu putem ști, cert este că o comunicare la nivel de inconștient există. 

Un fenomen studiat de cercetători și dezbătut prima oară de către parapsihologul William Bareth, în lucrarea sa, Death-Bed Visions: The Physical Experiences of Dying, se referă la viziunile pe care muribundul le are pe patul de moarte. Denumit în engleză Deathbed phenomena, aceste viziuni pot fi descrise ca o retrospectivă a momentelor pe care persoana le-a traversat de-a lungul vieții ori ca o senzație de comunicare cu rudele defuncte. S-au făcut și diferite cercetări la centrele de îngrijire paliativă, unde bolnavii incurabili au avut astfel de viziuni înainte de deces, fapt care surprinzător le-a facilitat plecarea către cele veșnice, considerându-se popular că au murit împăcați. 

Aflându-ne în zona literaturii, vom ilustra cele spuse cu nuvela scrisă de Lev Tolstoi și apărută în 1866, Moartea lui Ivan Ilici. Opera debutează cu finalul poveștii, după moartea lui Ivan, când un grup de judecători își fac apariția într-o cameră privată, discutând despre cazul Krasowski. Se zugrăvește un contrast între viață oamenilor și cel decedat, deoarece Tolstoi considera că aceștia sunt lipsiți de viață. Când află de moartea colegului lor, singurul gând ce le vine în minte camarazilor săi de muncă este cel referitor la felul în care acest lucru le va afecta cariera pe parcursul anilor. Personajul trăia după anumite automatisme, își alegea prietenii după clasa socială, hotărându-se să se căsătorească nu pentru că ar fi simțit ceva pentru soția sa, ci pur și simplu pentru că așa trebuia făcut. Cu cât avansează mai mult în carieră, cu atât este mai aproape de extincția interioară, urmând apoi și moartea fizică. Cu toate sedativele care i se oferă, Ilici nu scapă de durere nici din punct de vedere fizic, având decepția oamenilor care-l înconjoară, aceștia pretinzând că nu va muri și că este doar bolnav, însă Ivan știe deja soarta ce-l așteaptă. Singura salvare este Gherasim, care prin simplitatea lui, încearcă să-i ofere îngrijiri paliative, țăranului nefiindu-i frică să stea lângă un muribund. Gherasim este personajul care înțelege valorile vieții și faptul că lumea este schimbătoare, iar calitățile taumaturgice ale acestuia reușesc să-l scoată pe Ilici din starea de izolare și de nefericire în care se afla. Prin Gherasim se restabilesc contactele cu o altă ființă umană, observând cât de benefic poate fi acest lucru pentru un om. Descoperă, așadar, că ființă umană nu este făcută pentru a trăi singură, și că are nevoie mereu să fie înconjurată de oameni. Țăranul este singurul personaj care-i va înțelege pe deplin sfârșitul, spre deosebire de ceilalți care încearcă să-i ascundă bolnavului adevărata soartă. 

Nu putem încheia acest articol fără a discuta și despre ceea ce am putea numi literatura de sanatoriu. Îmi vin rapid în minte două romane: Muntele Vrăjit, de Thomas Mann, și Inimi Cicatrizate, de Max Blecher. Ambele se învârt în aceeași zonă a tuberculozei, a sanatoriului, unde maladivul este mereu prezent. Sursa de inspirație a provenit, în mare măsură, din vizita pe care Thomas Mann i-a făcut-o soției sale, Katia, în sanatoriul din Davos, acolo unde era internată datorită unei boli de plămâni. Timpul petrecut acolo i-a oferit autorului posibilitatea de a cunoaște pacienții, doctorii, modul de trai, lucruri care vor fi descrise în roman. Există o predilecție recurentă în operele lui Th. Mann pentru boală, suferință, sanatorii și decăderea umană. Un lucru important de menționat este faptul că în Davos conceptul de viitor este destul de ambiguu. Pacienții sosesc, însă nu știu când vor părăsi sanatoriul, acest lucru stând doar în decizia consilierului aulic Behrens și a doctorului Krokowski. Hans speră că va pleca după trei zile, însă acestea se vor transforma, în cele din urmă, în șapte ani. Pacienții respectă cu sfințenie curele de odihnă și majoritatea sunt condamnați să stea la orizontală, prin urmare patul devine o parte esențială din existența lor. În cartea lui Max Blecher, lucrurile sunt și mai teribile, deoarece tuberculoza osoasă de care suferă personajul principal îl face să fie învelit în ghips și imobilizat la pat. În felul acesta, patul se întrepătrunde cu trupul afectat de boală, devenind un tot. Absolut toate acțiunile se fac la orizontală, fiind în imposibilitatea de a te ridica. În acest context, patul devine închisoare, în timp ce trupul, deși la început se revoltă și vrea să evadeze, odată cu trecerea timpului se instalează în obișnuința acestui modus vivendi. 

Patul nu este doar o simplă piesă de mobilier, ci este martorul tăcut al nașterii, al scurgerii vieții și al trecerii către lumea de dincolo. Lucrurile sunt complicate și nuanțate în privința acestor artefacte, existând o întreagă istorie a lor, de la diferitele tipuri ce au existat de-a lungul perioadelor istorice, până la diverse fenomene psihologice, precum the first night effect, ce se caracterizează prin imposibilitatea corpului de a se odihni într-un pat străin. Vă invit să descoperiți pe cont propriu aceste istorii, și de ce nu, înainte de culcare să-i aduceți un omagiu prin cunoaștere acestui minunat partener de viață.