59 / 12 aprilie, 2021

Bolovanul

Locuiesc în zona medievală a orașului. Așa-mi place să-i zic. De fapt, nu, nu-mi place deloc, dar asta e. Strada pe care am ajuns să-mi fac casa e cuprinsă într-o peninsulă de sălbăticie de la periferie. De parcă clătita orașului ar fi dat peste o arsură lipită de fundul tigăii și nu s-a putut întinde frumos. A rămas așa, un petic de câmp, cu câteva case răzlețe, și mai multe clădiri abandonate, între cartiere compacte mai vechi sau mai noi. Fără utilități, fără lumină pe stradă, legat de restul omenirii civilizate printr-un drum de țară desfundat, în care te înnoroiezi de câte ori plouă și pe care iarna nu-l curăță nimeni de zăpadă.

Multe dintre astea sunt, pare-se, pe cale să se termine, pentru că, dinspre sud, cartierul a început de vreo doi ani să avanseze în ritm susținut, însă, până să apuc să mă bucur de vreun beneficiu, trebuie să suport și un șantier în apropiere, cu tot zgomotul și praful lui, plus traficul care înrăutățește și mai mult amărâtul acela de drum. Ca să nu mai vorbesc de afluxul de asiatici, mici, guralivi și cenușii, ascunși sub pălării largi și cu baticuri peste nas. Dar, cel puțin, de când au început să miște construcțiile, nu prea mai mișună toți dubioșii, că șantierul e păzit.

Sau cel puțin așa credeam.

Drumul de țară de care vă spuneam, o stradă cu acte în regulă în evidențele primăriei, pentru care plătesc impozit, evident, nu e o fundătură. Are două deschideri, una spre sud-est, alta spre nord, iar casa mea e pe la mijloc. Am la fel de mult de mers ca să ajung la asfalt în ambele părți, însă într-o parte dă în strada care se duce către ocolitoarea orașului, în timp ce-n cealaltă parte dă într-o zonă rezidențială destul de curățică, pe unde circulă și autobuze. Cred că e clar prin care parte prefer, mai ales atunci când sunt pe jos, să ajung la civilizație. Problema e că, pentru a ajunge în cartierul cel frumușel, drumul trece printre șantier și o gârlă împuțită și mâloasă, care curgea alene parcă dintotdeauna pe acolo.

Înainte să înceapă să construiască actualul dezvoltator, pe terenul pe care acum e șantierul zăceau câteva construcții de trei etaje, abandonate la stadiul de cărămidă. Pentru că un alt dezvoltator își încercase norocul acolo, dar dăduse faliment.

Ei, pe-atunci îmi plăcea să trec noaptea, când veneam de la schimbul doi, printre acele ruine. Uneori chiar le traversam. Intram printr-o parte, treceam dintr-o cameră într-alta, scrâșnind bucăți de cărămidă spartă și moloz sub tălpi, și ieșeam de partea cealaltă. Vorba vine „îmi plăcea”, îmi testam sângele rece făcând asta. N-aș putea spune exact de ce, dar simțeam nevoia să-mi dovedesc mie că sunt o persoană rațională, care nu se teme de fantasmagorii. Ce amenințare poate găzdui noaptea o ruină, prin care ziua se joacă copiii de-a războiul de gherilă cu pistoale NERF? Niciuna reală, cu siguranță. A, că mintea tinde s-o ia razna când ești în beznă într-un loc închis, atât de neprimitor, asta e altceva. Tocmai de aceea trebuie să-ți exersezi autocontrolul.

Când a apărut un pericol real, adică atunci când câteva familii de nomazi s-au aciuat prin camerele de la parterul acelor clădiri, am încetat să le mai vizitez noaptea. Nici copiii nu mai veneau să se joace pe-acolo.

Îmi amintesc că, într-o noapte, când încă nu aflasem de noii locatari, am văzut printre clădirile abandonate o formă neagră, pe care, pe întuneric și de departe, am crezut-o o carcasă de mașină, sau ceva asemănător. Multă lume aducea gunoaie mari și le lăsa pe-acolo, deci nu m-a surprins apariția ei. Ei, dar când m-am apropiat suficient de mult încât să-mi dau seama că forma respectivă e prea subțire ca să fie o mașină, ea s-a mișcat brusc, înălțând spre mine un cap cu două coarne și zornăind din lanțuri. Doar pentru o secundă sau două am crezut că acolo era necuratul și că venise după mine, până când am recunoscut în felul în care făptura se scutura un gest cabalin. Da, era doar un cal priponit, care mă studia cu urechile ciulite.

Atunci am iuțit pasul, realizând adevăratul potențial al situației. Că un cal nu se priponește singur într-un loc; și știm cu toții ce fel de oameni cresc cai printre dărâmături și gunoaie.

*

Când însă, mulți ani mai târziu, am văzut un om ieșind dintre boschetele de pe malul gârlei, după ce acele ruine au fost demolate și actualul șantier s-a întins peste terenul lor de atunci, niciun semnal de alarmă nu mi s-a aprins.

Era trecut de unsprezece, deci întuneric, când mă întorceam împreună cu soția de la cheful firmei și l-am văzut apropiindu-se, cu un mers ciudat, ținând un umăr înainte, într-o atitudine pe care am crezut-o mai degrabă defensivă. Era înalt, dar subțirel, deci nu mi s-a părut o amenințare, deși a venit direct spre noi.

A zis ceva ce n-am înțeles, iar eu m-am apropiat de el, ignorând-o pe soția mea, care mă trăgea discret de braț, și l-am întrebat ce a spus.

Mi se păruse că-mi ceruse ceva și, deși nu fumam, civilizat era să-i răspund omului „Îmi pare rău, nu fumez!” decât să trec așa, ca și când nici n-ar fi fost acolo. Chit că vorbise de parcă avea limba amorțită. Probabil consumase, dar cine eram eu să-l judec? Eu nu tot de la paranghelie mă întorceam?

– Am spus că e drumul meu și că trebuie să-mi dai taxă ca să treci pe-aici.

M-am uitat prin arbuștii care mărgineau gârla, apoi un pic la el, i-am măsurat brațele și gambele din priviri, pentru că purta pantaloni scurți și tricou, și-am decis că sursa tupeului lui putea fi doar alcoolul. Și prostia, de care-i miroseau inflexiunile vocii mai ceva ca aerul expirat. Era singur și lumea lui se și legăna un pic, dar făcea eforturi s-o țină dreaptă.

– I-auzi, trebuie să-ți dau! Cât, mă rog, trebuie să-ți dau?

Pe întuneric, mi s-a părut că ochii i-au sclipit. Îi ținea pe jumătate închiși.

– Cât vrea pula mea! E drumul meu, dai cât vrea pula mea sau te întorci!

– Zi-i să ne lase-n pace, că eu filmez!

Mi-am eliberat brațul din strânsoarea soției, cam repezit, și am împins-o în spatele meu cu o mișcare ca de înot. Ea și-a trecut telefonul în cealaltă mână, ca să filmeze peste umărul meu. Individul, atunci băgam de seamă, avea hainele murdare pe o parte, ca după o căzătură în noroi. Deci nici poveste de vreo schemă.

– Drumul tău? Dar cine-oi fi tu?

Era chiar un pic nostim, oricine-ar fi fost, să-mi ceară mie taxă ca să trec pe drumul acela pentru care și eu contribuisem cu banii de-o basculantă de pietriș, înainte să înceapă șantierul.

– Io-s ăla care-ți omoară familia!

Ați observat că, în general, chiar și cei mai ordinari șmenari au o anumită reținere în a folosi cuvinte prea percutante în momentele dinaintea conflictelor? „Bă, tu ești bulangiu?”, de exemplu. La interogativ, nu afirmativ. „Dă-te-n morții tăi!” ar fi un alt exemplu. Nu „ai mă-tii”, cum e varianta consacrată, ci ai tăi. De ce se întâmplă asta? m-am întrebat uneori și n-am găsit răspunsul până-n seara aceea, când un ratat m-a amenințat că-mi omoară familia.

– Ce-ai zis, mă? m-am trezit scrâșnind printre dinți.

Nu e bine să-l înfurii pe celălalt. Trebuie să-l intimidezi, nicidecum să-i bagi testosteron în sânge. Eu începeam să simt cum mi se încordează mușchii.

Am făcut câțiva pași spre el, el a dat înapoi. Totuși, am ajuns la aproape o lungime de braț unul de altul, iar eu mi-am ridicat mâinile, să-mi protejez fața, în caz că-l apuca totuși vitejia și mă lovea pe neașteptate. Nu a făcut-o, mi-a imitat gestul, mergând mai departe cu spatele.

Am ridicat cotul stâng, ca pentru un croșeu. Dar ceva în mine încă voia să evite confruntarea.

– Cred că ești beat. Ar fi mai bine să ai grijă ce vorbești!

Și l-am lăsat în pace. Am întins mâna după nevastă-mea și, trăgând-o lângă mine, ca să rămân eu între ea și derbedeu, am plecat. Acolo s-ar fi terminat totul în seara aceea, dacă n-ar fi zburat o piatră printre picioarele noastre după doar câțiva pași.

M-am întors și m-am aplecat și eu după o piatră. Era aproape, era suficient de aproape încât să-l nimeresc cu siguranță. Îmi dau seama acum de asta, nu știu de ce atunci nu mi-a fost clar că și el ar fi putut să ne nimerească, oricât ar fi fost de beat, dacă și-ar fi dorit-o cu adevărat. Eu avusesem ultimul cuvânt și asta fusese suficient pentru orgoliul meu. Dar el? Nu putea să lase lucrurile să se încheie așa, nu? Așa că a aruncat și el cu o piatră după noi, ca să fie și el împăcat.

Ei, atunci nu am văzut așa lucrurile. Am înșfăcat cel mai mare bolovan pe care l-am găsit pe lângă mine și m-am dus spre el, făcându-mă că-l arunc. Probabil că, inconștient, am sperat că va fugi și voi putea și eu să fac ce făcuse el, adică să-l arunc după el, pe la picioare, ca să-i arăt că nu mă joc. Dar n-am apucat. Am ajuns până lângă el, tot ridicând și coborând mâna cu bolovanul.

– Marș! Marș, mă, că-ți sparg capul, strigam ca un apucat.

– Lasă-l!

Și-atunci a făcut el gestul care m-a trecut dincolo de limită și care a dus la toate care au urmat. M-a prins de mânecă. Am crezut că voia să mă lovească, deci am ridicat din nou mâinile în dreptul feței. Și probabil că asta și voise, dar, găsindu-mă închis, n-a mai putut decât să mă apuce de haină.

Nu știu de ce, dar am avut mereu oroare de asta. Poate eram un pic claustrofob. Nu suportam să fiu imobilizat. Dacă mă lovea, probabil că l-aș fi lovit înapoi, eventual cu piciorul în lateralul genunchiului, ca să cadă, dar când m-a apucat de haine, m-am pierdut. Nu mă puteam lăsa în puterea lui! Lumea s-a estompat în jur, a rămas doar mâna lui pe mâneca hainei mele, între cot și umăr, și cealaltă mână a mea liberă, cu piatra.

– Lasă-l!

Până să-mi dau seama ce fac îl lovisem deja de două ori în tâmplă. Am simțit cum strânsoarea lui slăbește și asta m-a făcut să-l mai lovesc încă o dată în cap. Apoi deasupra genunchiului, cu tibia. În urechi îmi răsuna zgomotul propriei mele respirații.

– Lasă-l!

Probabil că ar fi căzut oricum, și fără să-l secer. Probabil că și-ar fi revenit dacă l-aș fi lăsat în pace. Probabil că nici nu și-ar fi adus aminte ce se întâmplase cu el.

– Lasă-l!

Însă pe mine mă mai ghida doar instinctul de supraviețuire și acționam animalic. Devenisem instrumentul unui automatism primitiv, care permisese speciei să supraviețuiască și care spunea că, atâta vreme cât ești în avantaj, lupta cu dușmanul trebuie să continue. Până când acesta nu mai are suflare. Așa că am îngenuncheat lângă el și l-am lovit din nou, în față, ținând piatra cu două mâini, deși căzuse. Lumea se limita la spațiul dintre bulgărele acela tare și însângerat și figura terciuită. Și pulsa.

– Lasă-l!

Apoi din nou. Parcă zâmbea când îl poceam. Și altceva nici nu vedeam în jurul meu.

– Lasă-l!

Și din nou. Și-abia când am simțit piatra alunecându-mi din mână și am lovit cu podul palmei în chestia aia tare și cleioasă mi-am revenit, de parcă până atunci fusesem spectator. Mâinile mă furnicau, nici nu simțeam căldura sângelui care mi le pătase.

M-am ridicat de acolo tremurând, cu fălcile încleștate.

– Lasă-l, lasă-l, lasă-l, lasă-l… !

Strigătele nevesti-mii mi-au ajuns toate deodată la ureche. Când m-am întors spre ea, am găsit-o stând perplexă, cu telefonul în mână. L-am mai privit o dată pe inamicul meu, cum respira anevoie incapabil să miște mai mult decât vârfurile degetelor.

– Gata, l-am lăsat, am zis.

Dar m-am răzgândit. Am dat un șut pietrei care s-a dus cu un „plici!” surd în gârlă, apoi, prinzându-l de curea și de guler, i-am făcut vânt în boschete, după ea. L-am auzit icnind când s-a rostogolit.

– Acum l-am lăsat.

*

A doua zi am plecat la lucru ceva mai târziu decât de obicei, pentru că era vineri și pentru că avusesem petrecerea cu o zi înainte, deci nimeni nu se aștepta să ajungem la opt. Nu dormisem bine mai toată noaptea. Cum ațipeam, și vedeam chipul acela însângerat deasupra mea. Eram țintuit pe jos, mă apucase de mânecă și mă ținea acolo, iar eu nu mă puteam ridica, oricât m-aș fi zbătut. Îmi zâmbea și-mi picura sânge pe față. Apoi ridica bolovanul și…

De câteva ori am zvâcnit în somn, trezindu-mă chiar când bolovanul venea spre mine. Mă trezeam într-un geamăt surd, singurul sunet pe care-l puteam face în acel vis, realizând că tot el era puntea pe care o treceam revenind în realitate. Și-adormeam la loc când pipăiam patul lângă mine și-l găseam gol.

Cred că am adormit cu adevărat bine doar înainte să-mi sune alarma de la telefon. Și de-aia am cam abuzat de butonul snooze. Când, în sfârșit, m-am ridicat, aveam amăreală în gură și o anchilozare enervantă în toate articulațiile. M-am spălat și îmbrăcat fără chef, făcând economie de mișcări, ca beat de somn, încercând să nu deschid ochii mai mult de jumătate, de parcă în felul acesta puteam ține departe o componentă a realității de care mă temeam.

Nu m-a mirat prea mult să văd că soția mea plecase deja după copii, la maică-sa. Îi dusesem acolo seara trecută, ca să putem să stăm și noi mai mult la chef. Și cum ea plecase după ei cu mașina, eu trebuia să merg spre stația de autobuz, pe jos.

Și același gen de gând care mă împinsese în atâtea nopți să colind prin ruine părăsite mă împingea acum să trec exact prin locul în care noaptea trecută îi pocisem moaca derbedeului ăluia. „Mai devreme sau mai târziu tot vei trece pe-acolo, nu?” îmi suna în cap argumentul, de parcă venea de undeva de-afară. „Ce, ți-e frică să nu cumva să te aștepte ăla?” Nu, trebuia să dovedesc că nu mă temeam că mă așteaptă nimeni, nicăieri.

Și nici nu mă aștepta cineva pe mine, în schimb am văzut încă de departe o mașină de poliție parcată chiar pe locul în care ne bătusem noi și o mulțime de omuleți micuți și cu pălării pe cap în jurul ei. Când m-am mai apropiat un pic, i-am și auzit. Vorbeau în limba aia a lor ciripită, trăgând unul de altul și făcând semne largi către cei doi polițiști care răsăreau cu un cap peste ei. Însă nu păreau să fie băgați în seamă. Unul dintre polițiști scria ceva într-un carnet, iar celălalt discuta cu un individ în salopetă, ceva mai corpolent, care nu era asiatic. Probabil vreun șef de echipă sau ceva. Când am ajuns ceva mai aproape, am auzit că vorbea în română.

– Da’ să-i bag io-n mă-sa de vietnamezi, că numai probleme fac. Cică au mâncat și vreo doi câini de p-aici. A vrut să-i bată lumea, a trebuit să le luăm noi apărarea… Bine le-a făcut americanii! Dar trebuia să-i termine, domn-le! Uite, acum nu mai ai loc de ei.

Nu m-am întrebat dacă o fi adevărată sau nu povestea cu câinii, o auzisem și eu, ci m-am întrebat cât de bine-i plăteau pe amărâții ăia de ajunseseră să vâneze maidanezi de foame. Când m-au văzut apropiindu-mă, au făcut toți liniște. S-a întors spre mine și polițistul care vorbea cu meșterul în salopetă. Și-a ridicat și celălalt ochii din carnet, și l-am văzut schimbându-și un pic poziția, să stea rezemat de ușa din spate a mașinii de poliție.

Asta m-a făcut să-mi îndrept și eu privirile spre geamul mașinii și să descopăr acolo doi asiatici, pe bancheta din spate, puțin aplecați. Cel mai probabil aveau mâinile prinse la spate, în cătușe.

– Bună ziua, am spus când am ajuns, pentru că mi-ar fi fost imposibil să trec fără să spun nimic, printre toate acele priviri care mă urmăreau. Ce s-a întâmplat?

– Locuiți aici, la blocurile astea? m-a întrebat cel cu carnețelul, întinzându-mi absent mâna.

I-am strâns-o bărbătește, cu o ușoară aplecare a capului, ca și când aș fi vrut să-i transmit că-i recunosc autoritatea.

– Nu, am zis, eu locuiesc mai departe, uitați, după ce treceți de curba asta, mai mergeți…

Cei doi din mașină au început să se agite, privindu-mă cu un fel de speranță. Asta aproape că m-a amuzat. Ceilalți au prins și ei să piuie, făcând spre mine aceleași gesturi ca mai înainte. Polițistul a bătut cu degetul în geamul mașinii, potolindu-i pe toți.

– Atunci nu ne puteți ajuta. Am să vă rog să mergeți mai departe.

Nu am insistat. De fapt, prea puțin îmi păsa cu ce furtișag îi prinseseră pe amărâții ăia doi. Îmi părea cumva rău de ei, îmi dădeam seama că o duceau rău tare, că văzusem cu ce autobuz îi aduceau dimineața, și-mi imaginam cum arătau barăcile în care stăteau. Uneori, dimineața, când plecam devreme, îi și auzisem vorbind la telefon cu cei de-acasă și mi se făcuse milă de ei. Nu le cunoșteam limba, dar unduirile vocii sunt la fel, înțelegeam ce aveau de spus. Ce dacă șterpeliseră și ei ceva materiale de construcție? Naiba să-l ia de dezvoltator cărpănos, că un drum ca lumea n-a fost în stare să facă, de atâta timp!

Dar n-am zis nimic. Am plecat, așa cum mi-a cerut polițistul, iar amărâții ăia și-au luat imediat ochii de la mine, înțelegând că nu le aduc niciun fel de speranță. Și chiar când mă îndepărtam, un gând pasager mi-a luminat fața. Eu mă temusem să nu mă aștepte vagabondul acela acolo, ca să se răzbune. Ar fi fost chiar fain s-o fi făcut, că s-ar fi întors polițiștii cu un bonus.

*

Am aflat abia când am ajuns acasă, după o zi plictisitoare în care aproape că uitasem evenimentele dimineții și ale serii trecute, care anume fusese păcatul celor doi vietnamezi de pe bancheta din spate a mașinii de poliție. Omucidere. Dacă aș mai fi întârziat un pic mai mult, aș fi aflat de dimineață, pentru că mașina reporterilor ajunsese la scurt timp după ce plecasem eu. Sau dacă aș fi privit spre gârlă, unde răsăriseră câteva marcaje.

Am văzut articolul de cum am ajuns acasă, mi l-a arătat soția. Ea mă aștepta în bucătărie, cu telefonul pe masă. Nu mi-a zis nimic, doar l-a deschis și mi l-a împins peste tăblie.

Aparent, câțiva locatari ai blocurilor din apropiere văzuseră o altercație între trei cetățeni, doi dintre care păreau asiatici, la marginea șantierului. În urma unui schimb de replici, al treilea a fost lovit și împins în gârla de la marginea drumului, în care s-a și înecat. Iar asta se întâmplase ieri, în jurul orei nouă seara.

– Era destul de viu când am trecut noi pe-acolo, a zis soția în timp ce eu citeam ultimele propoziții, încă incapabil să pun cap la cap informațiile.

– Da, era, am zis eu. Deci îi acuză pe oamenii ăia degeaba. Ar trebui să le zic…

Abia atunci piesele au căzut la locul lor și imaginea puzzle-ului mi s-a clarificat. M-am uitat la soția mea și ea la mine.

Au trecut astfel câteva minute. Numai zgomotele câtorva mașinuțe cu arc, trase înapoi până cârâiau și apoi lăsate să se avânte înainte, până-n perete, întrerupeau liniștea.

– Deci? am zis.

– Deci, ești un criminal, mi-a spus. Eu am strigat de zece ori la tine să-l lași!

Calmul vocii ei era desăvârșit. Momentul de panică, dacă-l avusese, îi trecuse. Știa exact ce era de făcut. Eu nu știam. Momentul meu de panică avea să vină sau nu în funcție de următoarele ei cuvinte.

– Deci, ce facem acum?

Din nou, zgomotele mașinuțelor. Erau niște jucării noi, frumoase, mari, din metal, deloc de mirare că ălora mici le plăceau.

– Acum nu facem nimic, a spus. Dar dacă te mai atingi vreodată de copii, sau de mine, direct la închisoare intri, ca un criminal ce ești!

Am privit instinctiv spre telefonul ei, rămas în fața mea, pe masă.

– A, nu, să nu crezi că-mi spargi telefonul și gata, nu mai e filmulețul! A zâmbit. Sau că dacă nu merg acum la poliție, nu am să merg niciodată. Le voi spune că ne-ai ținut în teroare și că de-abia am scăpat. Și nici n-am să mint prea mult!

Și în timp ce ea se uita la mine cu ochii scânteind, eu m-am aplecat și-am luat de jos Volkswagenul broscuță care tocmai ajunsese la piciorul mesei.

L-am simțit în mână ca pe-un bolovan.

Alexandru LAMBA

Alexandru Lamba (n. 1980), este scriitor de SF, editor al revistei online „Galaxia 42” și fost redactor șef al revistei online „Gazeta SF”. A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (2016) și Arhitecții speranței (2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității *(2018) și volumul *Cărări pe gheață, primul al seriei Young-Adult Stele și gheață (2019). Pe lângă multe alte povestiri, apărute în periodice sau în antologii, a scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (Geek Network, 2018, ilustrat de Alexandra Gold). Premiul „Chrysalis”, al European Science Fiction Society, ESFS, 2016

în același număr

Alegeri și vise

pasiunea e o pisică

rănită mortal

Olga Ștefan

NOUA LITERATURĂ

Scriitura lui Alexandru Lamba este alertă, fluidă, te ține atent la fiecare rând. Maturitatea stilistică se intuiește din felul în care îmbină descrierile și dialogurile, din maniera în care construiește povestea, asamblând firesc piesele către punctul culminant și deznodământ. Personajul-narator își deapănă istoria, punctând din când în când întâmplările cu pasaje în care privește realitatea și selectează acele detalii care o pot recompune în mintea cititorului. Scenele se construiesc ca niște cadre cinematografice, alternând planului îndepărtat cu cel apropiat, iar ritmul este dat de structurile dialogale – scurte, intense, pe alocuri repetitive, ca o țesătură care introduce o anumită linie-refren.

Exercițiul constant în teritoriile prozei – căci Alexandru Lamba are deja două romane publicate, „Sub steaua infraroșie” (2016), „Arhitecții speranței” (2017) - a creat un stil, ceea ce-l recomandă ca pe un scriitor care merită să fie citit și urmărit la viitoarele apariții.

Cristina BOGDAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Proză fantastică de Cezar Petrescu,

Anticariatul de noapte, 2020

Recomandată de OPTm

Biblioteca de Proză Contemporană. LITERA

CĂRȚI NOI

Bestseller, 2020

Ed. Hoffman, 2020

Polirom, 2020

REEDITĂRI

Curtea-Veche, 2020, prin Cartepedia

Contemporanul, 2020

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

George Piștereanu și Alex Iordăchescu, înainte de pandemie

Humanitas, 2020

Cartex, 2020, prin Libris

În nr.-ul acesta semnează

Crow Blacker than Ever
by Ted Hughes

When God, disgusted with man,
Turned towards heaven.
And man, disgusted with God,
Turned towards Eve,
Things looked like falling apart.

But Crow... Crow
Crow nailed them together,
Nailing Heaven and earth together –

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

ART, 2020, prin Libris

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro