"Cine se scoală de dimineață departe ajunge", așa își zicea și el în minte, era de acord cu proverbul. Mai avea câteva mile și ajungea la rezidență artistică. Mașina se strecura ușor, silențios, se simțea așa de fericit cu ea, încât ar fi străbătut toată planeta la volan. Nu era cea mai tare mașină, dar o dorise intens, mai mult decât dorise prima femeie. Și tocmai de aceea nu prea avusese parte de femei; pentru echilibru, nici ele de el. Era ceea ce s-ar putea numi un scriitor în vogă, participa la conferințe, ținea seminare de creativitate și chiar un curs pe care academicienii îl numesc dirty books. Ei, da! Dacă ar fi avut aici studenții de la cursul acela, ar fi fost star al lecturilor publice, dar în aceste condiții internaționale, era pur și simplu un rezident ca toți ceilalți, deși avusese parte în carieră de multe rezidențe ca scriitor. Își simți mușchii fremătând, trecuse pe la sală, doar treizeci de minute, știa că asta va da foarte bine. Era aproape dependent de exerciții și de tot ceea ce înseamnă tratamente de beauty pentru masculi ca el. Era atât de nerăbdător să-și cunoască colegii de rezidență, că citise emailurile directorului de câteva ori.

Văzuse fotografiile celorlalți participanți și își alesese deja cel puțin trei victime. O ea și doi ei. Hm! Dirty writer! Așa se hrănea el, ca Dracula, cu sânge proaspăt, indiferent de gen.

Știa toate trick-urile posibile pentru ambele tabere. O făcea cu multă ușurință, trecând prin toate stările și, în dezacord cu propriile principii, câteodată chiar se atașa de propriile victime, evident pentru scurt timp. Tocmai participase la un documentar despre tineri abuzați. Sincer, nu își amintea să i se fi întâmplat lui așa ceva, dar în profilul literar dădea bine. Așa că el, un mulatru de un metru nouăzeci și cam o sută de kilograme, cu fâșii de fibră pe tot trupul, ca un adonis, plânsese la filmări mai ceva ca un actor profesionist și în timp ce gândul improviza scene teribile, el mărturisea cum propriul tată îl căutase în pantaloni de cocoșel și apoi cum se jucau, până jocul devenise dureros și viața lui se oprise undeva pe la unșpe ani.

Sigur e undeva în natura lui să facă totul așa ca într-un manual de marketing.

Dar ce poate fi natura umană, e șireată, ca un șir lung de maimuțe în creștere.

El știe foarte bine unde e punctul zero al creaționismului. Poate că pare incredibil, dar el crede că a rupt lanțul trofic. Toate se opresc aici în îngâmfarea lui nemărginită, nemărginită ca și imaginea care deschidea parcul rezidenței. Respiră aerul curat și deja aleargă mental pe dealurile pline de crânguri verzi și lucrări abstracte de sculptură. Rulează ușor, își ascultă motorul cum urcă fin șoseaua puțin abruptă, plină de pietricele care se împrăștie sub roți. Șase cutii de scrisori sunt aliniate, ca niște capete de neveste în așteptarea bărbaților, fiecare de altă culoare, ca niște baticuri fluturând. O pală ușoară de vânt îl trezește din reverie și razant trece, aproape atingându-i oglinda retrovizoare, o bicicletă. Are și pe cineva în șa, un trup de femeie, din spate destul de bine proporționată. Are ochiul format, este aproape copleșit de ideea estetică a vieții. Oamenii frumoși sunt bucuria lui.

Îl cheamă Ken, da, așa, ca pe cel din life in plastic is fantastic..., dar mama lui l-a născut înaintea cântecului. În cartierul copilăriei, cântecele aveau alt ritm și cuvinte mult mai adânci, dureroase și ascuțite, uneori îi păreau niște cuie uriașe ce îi pătrundeau în carne cu fiecare beat. Tatăl, un alb uriaș, gras și nepriceput, zăcea prin casă toată ziua, înjurând guvernul. Își găsise rostul și rolul ca general englez din războiul civil, știți jocurile alea ca de copii când oameni în toată firea se costumează și fac pe eroii. Era copleșit de importanța acestui război și ar fi dat orice să fi luptat cu adevărat în el. Dar era doar o iluzie, era un leneș ca toți leneșii de pe pământ și pentru Ken cel de azi, tatăl era doar o imagine destul de vagă, dizgrațioasă și pierdută demult în biografie. Ce-și mai amintea era o întâmplare care îi declanșase prima povestire. Într-o seară de vară, în timp ce acest individ, care îi și părăsise la o lună după aceea, își bea pachetul zilnic de șase beri în fața televizorului, sirena mașinii de poliție se auzi și afară în stradă, și la programul de știri, simultan. Undeva în vecini, un criminal tocmai ce tăiase vreo două femei și alerga cu cuțitul plin de sânge pe străzi într-un acces de furie, excitare și nebunie. Atunci el, tatăl-erou, scoase dintr-o cutie ascunsă în debara o pușcă, sau cum s-o fi numit, o chestie care putea chipurile să-i apere de nebunul de pe strada de vis-à-vis. Se proptise în fotoliu cu arma la piept și cu fața spre ușă, ca într-un film cu scenariu previzibil. Ken simțise atunci ceva pentru acea matahală, deși de mic avea slăbiciune pentru trupurile frumoase, dar acel ceva îl făcuse să creadă că nimic nu i se va întâmpla vreodată în preajma tatălui său, dacă acela chiar era tatăl său.

— Stai aici în spatele meu, Ken! Te voi apăra cu prețul vieții..., strigase grasul, ștergându-și transpirația cu palma uriașă, iar stropii zburaseră exact pe fața uimită a lui Ken. Eu sunt scutul vostru pentru toată viața... și emoția explodă într-o bășină mirositoare.

Scena o redase subtil într-o povestioară și asta pentru că ura s-a declanșat ca un recul de armă în pieptul lui de copil când, într-o bună zi, dis-de-dimineață, l-a văzut pe grasul cel alb și inutil cum s-a urcat în camionetă și, cu o privire de elefant izgonit, dus a fost. Moștenire i-au rămas o carte groasă de istorie, un set de reproduceri după picturi din timpul războiului și o frumoasă blăniță de iepure pe care o ținea și acum ca talisman în torpedoul mașinii.

................................................................................................................

La rezidență, parcarea era plină. L-a întâmpinat cea care avea grijă de casă – Rose, o puștoaică de vreo douăzeci de ani – și i-a dat cheile camerei, care de fapt erau două, ciudat, nu? Era ok, putea fi mai curat, dar se mulțumi cu lenjeria albă – imaculată, pe care se și aruncă imediat. Respiră adânc, cu gândul la Alan, parcă se bucură o clipă că scăpase de constrângerile de cuplu. Erau de vreo doi ani împreună, dar sigur că o pauză ar fi întărit și mai mult relația lor. Sub masca de cuceritor, era totuși dornic de o dragoste adevărată. Despachetă cu grijă și își aranjă toate lucrurile la linie, așa cum îi plăcea, era uneori obsedat de ordine și de aici porneau și certurile cu Alan. Mușcă din batonul proteic cu ochii pe fereastră, bucuros de o priveliște ca-n documentarele despre wild life.

…………….....................................................................................................

Cina a fost un adevărat regal gastronomic. Parcă scoase din reviste de cooking, platourile aveau cromatica unor lucrări de artă. Rita improviza și gătea ca nimeni altcineva până la ea. Știa asta și miza pe frumusețea preparatelor la fel de mult ca pe gustul lor, astfel încât mărturisise că se întrebase de ce, în cei zece ani de când le gătea scriitorilor, nimeni nu scrisese o carte cu rețete sau inspirată de ceea ce crea ea. Începuse o școală de artă, dar viața și cei trei băieți o făcuseră să renunțe. Citise mult despre legătura intensă dintre literatură, bucătărie și dragoste, de fapt despre plăcerea scrisului, plăcerea gustului și plăcerea sexului.

După zece ani de studiat și, mai ales, de hrănit scriitori și pseudoscriitori, era expertă în relații interumane, intrarasiale și intrastomacale. La masa mare erau doar trei persoane și privirile evident se intersectau toate în punctul Ken. El se lăsă privit, știa cum să-și potențeze atracția.

După al doilea pahar de vin, se ridică primul și plecă spre camera lui. Îi cam displăcea echipa asta, mai bine să doarmă, că de mâine începea studiul. Se apucase de un nou roman, care necesita ceva cercetare. Biblioteca e minunată și sigur va avea ce să facă în tot acest timp.

Noaptea a acoperit curând casa ca o smoală scursă de pe acoperiș chiar daca luna era și ea prin zonă. Cum nu se poate mai potrivit pentru un horror story! Lumina palidă din cameră amplifica starea de disconfort.

Ken se apucă de scris, cu frenezie, toată călătoria avusese în cap o idee și acum o "mâzgălea", cum îi plăcea să se alinte. Din când în când însă, pornea un nenorocit de aparat de încălzit, care face un zgomot puternic de-i sărea inima din piept. După două pagini, amorți pe scaun și se hotărî să scrie în pat... dar ce ghinion, patul n-are tăblie... e incomod. Încheie ultima frază și își zise că e timpul să se odihnească. Ce zi frumoasă va fi mâine! Liniștea se strecură ușor, până când se lăsă purtat de vis. Se făcea că era undeva în pădurile astea cu sculpturi și imense pajiști verzi. Toate păreau așezate de sus de către cineva, într-o geometrie originală, asta și pentru că iarba era aproape zilnic tăiată cu mașinile de tuns, formând cărări largi ca niște dâre uriașe lăsate de niște călători din alte lumi. Dar în vis era o cărare care despărțea două pâlcuri de pădurice prin care din prima secundă își dori să intre în luminișul ce se întrezărea. Părea locul de întâlnire al zânelor, chiar i se spusese că în anumite nopți locul era plin de licurici. Oare mai existau licurici? În luminiș îl întâmpină o căprioară. Era de o frumusețe de îți tăia respirația și graiul. Dar, ce să crezi, auzi o voce clară. Căprioara îi vorbea. Ei, cum să vorbească o căprioară. Dar ăsta era doar începutul, mai veni una și aceea începu să-l certe. Nu știa în ce limbă, dar înțelegea. Spuneau ceva despre bărbatul lor, cum că au rămas singure, cu copiii și cu cine mai fac ele sex acum.

— Ești vinovat! Și vei plăti pentru asta... vocea îl învălui ca un fum de țigară, nu-i plăcea fumul de țigară, dar nu mai conta acum când niște nări umede se apropiau de fața lui; Ken rămase țintuit locului. Se minună și mai tare...

— Wow, sunt în desene animate!

— Ce inimă ai? zise cealaltă căprioară...

— De fapt, ce naiba ești tu? Ești dizgrațios! auzi cuvintele venind ca printr-un tub de plastic și i se opriră undeva în timpan, atingându-i dureros pielița subțire a orgoliului.

— Cu pielea asta și fără coarne? Vocile căpătară accente metalice, treceau ca mașinile de tuns iarbă prin mintea lui și lăsau semne de întrebare...

— Trebuie să ai și tu coarne! Râsul căprioarelor îl străbătu ca o cascadă de acid, dar el deja fugise cu gândul acasă în dormitor, în patul cu lenjerie roșie și în filmul ce se derula pe tamburul visului, vis în care Alan gemea așa cum îi plăcea lui, dar nu sub trupul lui, ci al unui cerb uriaș!

O amețeală îl apucă de mână și-l luă cu ea, lumina se juca în cercuri concentrice printre ele, văzu căprioarele pe care le-ar fi numit mai repede capre cum începură să alerge în jurul lui într-un altfel de cerc, scoțând niște sunete ciudate. Dar cel mai ciudat era că el fu prins de forța centrifugă și în amețeala care îl cuprinse simți din ce în ce mai tare cum se instalează în capul lui instabilitatea. Își lăsă privirea spre picioare și văzu că în loc de pantofi avea două copite frumoase, elegante, model Alexander McQueen, care însă nu-l prea susțineau. Apoi pielea-i căpătă o nuanță roșcată, care se întări ca o coajă, și niște peri scurți se ițiră prin ea.

Mâinile i se lungiră și simți în cap o durere groaznică de parcă i-ar fi smuls cineva oasele capului și i-ar fi întins durerea ca pe o gumă de mestecat.

Sări din pat. Se pipăi... era întreg și același. Dar durerea din cap era acută. Știa că așa avea să i se întâmple dacă șofează cu geamul deschis, dar restul visului îl îngrozi. Își aminti imediat și înțelese. Pe drum, un camion lovise în fața lui un cerb. L-a văzut zăcând în balta roșie, se grăbea, nu s-a oprit, nu știa dacă se oprise cineva. Ken simți cum îi curg lacrimi. Era atât de nefericit, că noaptea aproape își strânsese smoala și o urcase la loc pe acoperiș, iar zorile se învârteau pe la geam...