Dragă Károly, toamna trecută ai publicat o nouă carte de poezie "A fikusz téliesítésének napja" (Ziua pregătirii ficusului pentru iarnă, Editura Prae Kiadó, Budapesta), iar Kocsis Francisko ne-a făcut bucuria de a traduce câteva poeme în limba română. Mi-a plăcut mult poemul titular, unde la final schițezi o dimensiune temporală cu dublu sens – când aduci ficusul înăuntru pentru a-l feri de frig. Deci, când simți că e momentul să aduci ficusul înăuntru? Ți-ai cumpărat ficusul, l-ai primit cadou sau l-ai găsit într-o agenție de presă sau într-o revistă literară unde nimănui nu i-a mai păsat de el?

— Ficusul este, bineînțeles, o metaforă, ce altceva? Dar s-a întâmplat, totuși, așa cum se spune în poem. După ce m-am întors de la o întâlnire emoționantă cu foștii mei colegi de clasă, soția mea m-a pus la treabă, m-a rugat să-i dau o mână de ajutor cu ficusul, pentru a supraviețui iernii – era sfârșitul lunii octombrie. La vârsta pe care o am acum (58 de ani), iarna pare din ce în ce mai aproape în fiecare an, în ciuda schimbărilor climatice și a absenței zăpezii și a frigului. Ceea ce este destul de ok pentru mine, nu sunt un fan al iernii, dar amintindu-mi de iernile copilăriei și adolescenței, pot să spun că încă mă doare un pic. Greu de explicat – dar de aceea scriu poezii, pentru a descrie lucruri și sentimente care sunt inexplicabile.

Dacă tot e vorba de timp, mi-ai spus odată că ți-ai petrecut copilăria într-un oraș aproape de granița cu Austria, de unde tatăl tău prindea la tv veștile "adevărate". La vârsta și experiența ta de acum, unde crezi că este granița dintre știrile reale și știrile false? Există vreo veste reală?

— A fost o experiență grozavă pentru mine, când eram tânăr. Aveam Ungaria comunistă în jurul nostru, ca viață de zi cu zi, și televiziunea austriacă (ORF) cu "adevărul". Cel puțin, cu o altă explicație pentru lume. Acum, la aproape 50 de ani de atunci, nu mă uit la televizor și de mai bine de un an abia dacă citesc știri. Este foarte egoist într-un fel, dar e și un fel de autoprotecție. Nu mai vânez adevărul. Dacă există vreun adevăr la acest nivel, vreau să spun, în mass-media. Mă uit în principal la filme din anii 1960 și 1970. E un refugiu, recunosc, dar mă simt ca acasă în aceste filme ale realizatorilor de film maghiari, cehi, polonezi, germani etc. Pot să văd anumite filme de mai multe ori. Tot mai bine decât să privești programul tv de la ora 7 care livrează "noutățile". Prefer "vechiturile".

Care ar trebui să fie atunci mediul care prinde o știre adevărată? Poate fi poezia? Pot fi poeziile o știre adevărată, mai veridică decât orice altă formă de exprimare? Când ai început să scrii poezie și ce ai simțit când ți-ai citit primele poezii?

— O poezie bună e mereu proaspătă și aduce câteva știri, da. La fel ca filmele, după cum am menționat. Aceste două genuri sunt ca niște frați gemeni în ochii mei. Cât despre mine: primele mele poezii le-am scris la 17 ani. Cele rele. Nu le recitesc, mă scutesc de sentimente rușinoase. Copilul meu cel mai mic, Kati, are acum 18 ani și scrie poezii mult mai bune decât am scris eu acum 40 de ani... Așa că prefer să citesc poeziile ei și, de asemenea, multe altele scrise de tinerele talente. Cu toate acestea, nu îmi fac nicio iluzie despre "importanța poeziei și a literaturii" – o folosesc doar pentru că îmi face bine.

Când te întorci la proză? Care este planul tău? Ai un proiect în derulare? Am vorbit despre trecut, dar acum despre viitor: care este cel mai bun limbaj pentru a vedea viitorul: proza sau poezia?

— Lucrez în paralel, ca să fiu sincer. E adevărat, când scriu proză, poezia dispare puțin, dar niciodată în totalitate. Când proza adoarme, poeziile ies ca izvoarele din ascunzătoare. Am chiar două proiecte de proză: să termin volumul al treilea al cărții mele autobiografice și să scriu un roman despre bunicul din partea tatălui, care a avut o viață extraordinară în secolul XX. Apoi, proză sau poezie? Nu-mi pasă – literatura este în dezavantaj în comparație cu filmul sau fotografia. Cred că de aceea m-am întors la fotografii. Scriitorul leneș. O imagine spune mii de cuvinte. Poate e mai ușor... Dar, de asemenea, aceasta este doar o discuție vagă cu mine despre nimic.

Ziua pregătirii ficusului pentru iarnă

(A fikusz téliesítésének napja)

Am pornit la aniversarea a treizeci și cinci de ani

de la absolvirea liceului nu cu sentimentul că anii

trecuți de-atunci sunt mulți, ci cu gândul sâcâitor

că iar ne întâlnim, că abia alaltăieri a fost cea

de-a treizecia; și mi-a trecut prin cap, desigur,

șerpuind printre dealurile scăldate în culori

de octombrie din Baranya și Somogy, și întrebarea

despre ce voi vorbi, ce mi s-a întâmplat în acești

cinci ani din urmă, ce să povestesc despre ei,

am senzația că-mi amintesc fiecare clipă, și totuși

mi-a trecut prin cap că doar acum a fost

a treizecia, de parcă acești cinci ani

nici n-ar fi existat.

Și ce ciudat, mulți aveau aceeași senzație, că

timpul s-a oprit parcă în loc; există între noi unii

care lucrează de decenii întregi în același loc

ori fac, în mare, cam același lucru, așa că

povestea nici nu-i despre noi, ci mai degrabă

despre copiii noștri; lângă paharul de vin,

din murmurele serii reiese că la atât se reduce,

într-adevăr, viața noastră de-acum, la ce vor fi

ori au devenit copiii noștri, e tot ce ne interesează,

copiii, urmașii, supraviețuitorii, doar ei există

cu adevărat; mai mulți colegi au remarcat

că din clasă, în mod miraculos, încă n-a murit

nimeni, deși câțiva dintre colegii din școala

generală au plecat deja, generația noastră

e una expusă, dar noi, iată, încă suntem aici.

Iată, suntem aici, stăm sub arcadele și frescele

mănăstirii din Tihany, cu palincă Irsai Olivér

și vinuri din toate soiurile provinciei;

când îmi vine rândul, le spun că migălesc

cam aceleași lucruri, ce făceam și în liceu,

scriu când una, când alta, când poezie,

când un articol despre raliul auto, și-atât,

despre copii n-am spus nimic, deoarece

cred că nu-s mai interesanți pentru ceilalți

decât sunt copiii lor pentru mine; deși

adevărul e că noi, acești băieți de cincizeci

și trei de ani suntem etern copii, de aceea

ne adunăm, ca să-i revedem pe copiii de demult,

și nu pe acești nenea care au copii străini

pentru ceilalți, chiar dacă pe mulți dintre ei

i-am cunoscut.

Așa trec, în goană, seara, noaptea, apoi

și dimineața, când fiecare e preocupat deja

de telefonul lui, își face program pentru duminică,

pentru următorii cinci ani. Fără grabă, lângă biserica

din Tihany, ne luăm rămas bun, când dirigintelui

i se înțepenește gâtul, așa zice, adică îi cade

capul într-o parte, nu-l mai poate susține, și-l sprijină

cu mâna stângă în timp ce dă mâna cu fiecare

și-i spune: domnul să te binecuvânteze, își ține

capul atât de ciudat ca să ne poată privi în ochi.

La întoarcere, în mașină, simțeam că lumina e

prea tăioasă și am simțit o irepresibilă sfârșeală,

am intrat într-o parare de la marginea drumului,

ca să dorm puțin. Când m-am trezit, amurgea.

E doar o pură coincidență că în seara aceasta

am băgat ficusul de pe terasă într-un loc acoperit.

Taină hibernală

(Téli titok)

Zăpada are un sunet foarte îndepărtat

și totuși acut de clarinet

El răsună din spatele dealurilor

albite șuierând de-a lungul șinelor

intră în pădure unde nu numai frunzele

uscate ci și zăpada acoperă de-acum

tot ce a fost vara trecută

animale căzute și moarte flacoane

de plastic și iată și măști

Dar cine a compus muzica asta

dacă muzică sunt sunet-suspin-zăpadă

întrerupte de câte-un trosnet de ram

și de gerul care își face treaba

Treaba lui... Totul doar există

cu o încetineală care se petrece repede

cu-o lungă privire aruncată-n depărtări

și cu liniștea care se destramă în sunete

de clarinet în timpul plimbării de ianuarie

Trebuie să faci mișcare să iei aer

să ai multă răbdare să aștepți

da cel mai ades trebuie să aștepți

asta e taina unei vieți lungi

Până când fiică-mea

(Míg a lányom)

Dimineața, până când fiică-mea s-a îmbrăcat,

am calculat că la 10 ianuarie 1977,

luni, am avut fix vârsta pe care o are

ea astăzi. I-am spus că nu-mi amintesc

nimic din ziua aceea, și totuși

aș putea povesti amănunțit cum

o fi trecut dimineața ursuză de iarnă

cu trezirea la ora 7, cu moșmondeala;

la Radio Kossuth se transmitea

buletinul meteorologic, la 7.20

tata termina micul-dejun, mama

era și ea pe fugă, bucătăria dospea

de aroma pâinii prăjite, asta mâncam

eu și fratele meu, el prefera cu gem,

eu mai degrabă cu cașcaval și salam,

ne-am înfofolit, căci era iarnă, și cum

am văzut acum (pe net), era luni,

ca și astăzi, dar cât de mult diferă

această zi de aprilie, am spus,

la care fiică-mea a continuat să-și pieptene

visătoare părul. M-am gândit,

dar n-am spus nimic, că poate, vreodată,

peste treizeci de ani, într-o dimineață,

o dimineață oarecare, își va îmboldi

și ea copilul povestindu-i cum se

desfășurau diminețile somnoroase

când mergea ea la școală, căci trezirea

era anevoioasă și atunci, micul-dejun

și toate celelalte, toate diminețile

erau identice, de parcă ar fi fost

mereu dimineață, trebuia să te trezești

mereu; și totuși a fost bine, pentru

că era acolo tata, care nu se grăbea,

ci povestea tot felul de năzbâtii,

imperturbabil, fervent, până când,

în sfârșit, reușea să-mi smulgă

un surâs, nu mă mai puteam stăpâni,

nu mai eram așa de somnoroasă

și de morocănoasă, și din clipa aceea

era bine, nu mai conta că-i toamnă

sau primăvară. Știi, draga mea

(sau dragul meu?), îi va spune fiică-mea,

nu contează dacă-i toamnă sau primăvară.

Exercițiu vesperal

(Esti gyakorlat)

Străbat pârâind odaia

camera și eu

parchetele ei bătrâne oase

sub piele șipci de schelet

O tabletă cu două înghițituri de apă

o înghit încet ca pe-o delicatesă

și contemplu bezna

și mă cutremur de felul în care

la rându-i mă contemplă bezna

traducere de Kocsis Francisko