Revistă print și online

O formă de energie

Mirosea oribil, a putreziciune și arsură, iar frigul pătrunzător care mă făcea să mă zgribulesc devenea tot mai intens pe măsură ce coboram pe niște trepte foarte abrupte. Tunelurile erau scăldate într-o lumină difuză, ca pâlpâiala unei flăcări. Nu mi-am dat seama de unde vedea, cert este că părea să ne însoțească, se deplasa înaintea noastră pentru a ne arăta calea, lăsând în întuneric drumul pe care venisem. De câteva ori am avut senzația că priveam totul prin ochii ofițerului din fața mea, ca și când, pentru câteva secunde, mintea mea s-ar fi unit cu a lui. Simțeam în mine o furie cumplită, o dorință inexplicabilă de răzbunare, de a face rău, de a distruge. Senzația era atât de intensă că parcă mă sfâșia pe dinăuntru.

După un drum istovitor, am ajuns într-un spațiu de dimensiuni uriașe și am pășit pe o platformă care plutea peste o apă întinsă. În jurul nostru se înălța spre cer, pe trepte și coloane titanice crescute parcă din mare, nefiresc contorsionate, o construcție aidoma cu misterioasa cetate pe care o mai văzusem în vis. Aici nu exista însă un cer cu doi sori, în locul lui se întindea un imens spațiu gol, un vid întunecat pe care se profila un disc metalic gigantic reprezentând Soarele Negru. Marginile lui erau acoperite de flăcări ce ardeau fără să-l mistuie, scăldând întregul subteran în lumina aceea bolnăvicioasă care ne ghidase tot drumul.

Ofițerul și-a ridicat brațele în fața discului, iar spițele sale au început să se rotească. La început încet, apoi din ce în ce mai repede, amețitor, iar pe măsură ce se învârteau, întrezăream printre ele aceleași rune care simbolizau păcatele și slăbiciunile oamenilor. Bărbatul a rostit, cu vocea cavernoasă pe care o mai auzisem cândva într-un coșmar, invocația către Santur: "Sunur saga santur toe/Syntir peri fuir sprueh/Wilugoti haga tharn/Halga fuir santur toe!" Discul solar s-a oprit brusc, iar în clipa următoare o lumină orbitoare a izbucnit din centrul lui, învăluind totul în jur. Nu era însă o lumină obișnuită, ci mai curând o formă de energie pe care nu sunt în stare să o descriu, iar cel mai potrivit termen este, paradoxal, acela de "lumină întunecată".

M-am trezit lac de sudoare. Abia se crăpase de ziuă când un soldat american mi-a cerut să- l însoțesc în fostul birou al lui Herr Glück, devenit acum biroul lui Sparks. Cu greu am recunoscut încăperea, totul era distrus: rafturile bibliotecii rupte, cărți aruncate peste tot, ca și când cineva cotrobăise cu disperare după un anumit lucru. Oare după cartea scrisă pentru comandant? Sparks mi-a confirmat bănuiala și a fost foarte dezamăgit să afle că manuscrisul era deja la editură. El crede, în nebunia lui, că sub castelul Wewelsburg, în acele presupuse tuneluri secrete, se află sursa unei misterioase energii ce ar putea stăpâni lumea. Misiunea lui aici este să găsească "ce căutau naziștii", n-a venit să ne salveze, ci să pună mâna pe o armă secretă. Nu-mi dau seama cum au ajuns până la ei ciudatele zvonuri care circulau prin lagăr, inspirate probabil de lengenda despre cetatea străveche.

(fragment din romanul Diavolul din Freisetzburg, Litera, BPC, 2022)

Roxana RUSCIOR

Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București, Roxana a lucrat 15 ani în presă, apoi în agenții de PR și de marketing online. Este pasionată de astronomie, medicină, istorie și psihologie. A început să scrie la vârsta de 12 ani, mai întâi piese de teatru, apoi și proză. A debutat în anul 2013 cu romanul Armata Domnului, inspirat dintr-un eveniment real: răpirea unor jurnaliști români în Irak. În 2021 a publicat romanul SF Un nou Pământ, care prezintă aventura ultimilor supraviețuitori pământeni porniți în căutarea unei alte planete, după distrugerea Terrei. Cel mai recent roman al său este Diavolul din Freisetzburg (2023).