A fost odatã că niciodată…un câine vagabond. Blana neagră, strălucitoare și aspră, amintea de rădăcinile sale alsaciene. Trupul robust, nu foarte înalt, trăda de-acum rasa metisse, câine comunitar, sau vagabond cum s-ar spune prin părțile ținutului în care trăia. Ieșise din curte, așa cum îi era obiceiul, în fiecare dimineață, când stăpânul pleca la serviciu. La o jumătate de oră după plecarea acestuia, stăpâna urma să-i deschidă larg poarta și începea veșnica joacă cu prietenul său cel mai bun, Călin, fiul stăpânilor, un ghem de copil de puțin peste cinci anișori cu părul roșcovan și ondulat, cu niște ochi albaștri precum cerul și un zâmbet senin și fericit. Țiganilă, căci asta fusese numele cu care se pricopsise în unicul său cămin, cu șapte ani în urmă, ieși în stradă să-și salute vecinii patrupezi așa cum o făcea în fiecare dimineață.

— Băieți, priviți! Am ieșit la joacă! Uf, tare bine e să fii liber!

— Ei aș! răspunse Max într-un lătrat…mai bine stai în curte, e cel mai sigur loc, n-aș da curtea MEA pentru zece plimbări pe stradă și pentru cea mai frumoasă cățelușă!

— Treaba ta! Eu am plecat la joacă…pe mai târziu băieți!!!

Și Țiganilă, cu trupul său robust și blana neagră precum pana corbului dispăru în fugă spre colțul străzii, trăise atât de multă vreme în libertate, încât libertatea, așa cum o înțelegea el, nu-i aducea nicio primejdie, de unde să știe el, că mașina neagră, oprită la colț, din care au coborât doi oameni vânjoși cu lanțuri au să-i schimbe radical ideea despre libertate? Într-o clipă lațul se strânse în jurul gâtului și-l smuciră.

— Doamne! Ce-i asta? Se întrebă el chelălaind, trăgându-se îndărăt. Simți o înțepătură și chelălăi stins.

Se trezi o vreme mai târziu într-o cușcă nu prea mare. Ȋn jurul său, câinii lătrau nervoși, nesupuși, pentru o clipă a crezut că a murit și a ajuns în Raiul Câinilor, așa că, deschise ușor ochii fiindu-i teamă de ce se întâmpla în jurul său. "Doamne, ce de frați de-ai mei!" își spuse sieși și se ridică în labe privind, toți erau nervoși, lătrau sau erau neputincioși, jelindu-și tristețea. Doar lângă cușca lui, un Setter Irlandez, corcit si el, stătea ghemuit în cușca sa…

— Bună prietene! spuse Țiganilã. Eu sunt Țiganilã.

— Ce mai nume! Credeam că numai eu m-am pricopsit cu nume ciudat, salut! Sunt Jar!

— Jar, frumos nume. Ia spune-mi te rog, unde suntem?

— Oh, chiar nu știi? Suntem în căminul pentru căței părăsiți. De aici dragă, urmează drumul veșniciei…

— Drumul veșniciei, repeta el, nu înțeleg!

— Da, da, ascultă la mine! Ne vor otrăvi sau ne vor face injecții pentru eutanasiere, altfel spus, drumul veșniciei, spuse Jar stins.

— Tu vorbești serios? întrebă Țiganilã de-a dreptul speriat.

— Firește că da, a spus o cățelușă frumoasă albă dintr-o cușcă învecinată. I-auziți la el, nu a auzit de eutanasiere, hai că-mi vine sã râd. Ce mai tomberonez ești și tu?!?

— Ba am auzit, se apără Țiganilã, atâta doar că nu înțeleg, suntem doar niște biete animale, unele fără stăpân, altele cu stăpân. Eu am stăpân spuse el vesel. Eu am stăpân și-are să vină dupa mine, o să vedeți voi, spuse el brusc însuflețit.

— Și crezi că intereseazã pe cineva? întrebă Jar. Chiar pe nimeni. Și eu am avut stăpân, spuse el trist.

— Nu, nu înțelegi... eu chiar am stăpân... îl cheamă Călin, este stăpânul meu.

— Da? Și de ce nu vine să te ia?

— Săracul! Nici nu știe unde sunt eu acum! Se așeză trist într un colț al cuștii... cât de cumplit. Auzise de curând o poveste: în zona aceea fuseseră otrăviți mai mult de douăzeci de câini fără stăpân într-una din pădurile din apropiere, se jurase că n-are să mănânce nimic de pe stradă, nimic ce i-ar fi fost oferit așa, din întâmplare. Și uite, acum nimerise într un astfel de "adăpost". Închise ochii și se întristă... își aminti tot...

Cândva, cu aproape unsprezece ani în urmă, se născuse dintr-o mamă Alsacian și tată Ciobănesc German, fuseseră trei pui, stăpânii s-au mutat și-au aruncat toți câinii în stradă, curând tatăl se îmbolnăvi și se duse, urmă mama, el luă calea singurătății. De frații lui s-a pierdut fără urmă, sărind într-o căruță cu fân, care l-a purtat până la marginea orașului, apoi în suburbii. Trecuseră ani și sălbăticia nu i se părea o corvoadă, învățase să aibă grijă de el, lipindu-se de oameni doar atâta cât să-și asigure un blid cu mâncare. Apoi mai era un restaurant prin vecinătate, la care mai mergea din când în când, și tot pica câte o bucată de carne sau vreun os, căci avea privirea blândă și înmuia cu iscusință și repede inima oricui. Mai rău era când venea iarna, friguros din fire se aciua în vreun loc ferit până trecea ninsoarea. Din culcușul ăla nu ieșea până ninsoarea nu se oprea și uneori ținea și-o zi, două, dar nu dădea căldura pe mâncare. Și aia se găsea greu iarna, dar ținuta sa robustă din vară, îl ajuta să treacă peste iarna grea. Până într-o zi, când în vecinătate începu să se ridice o casă, muncitorilor le rămânea mâncare destulă și atunci câte un os îi era aruncat, ba mai mult, manca toate resturile lor, ospăț, ce mai! Era toamnă târzie, iar în prag de iarnă, stăpânii s-au mutat în casa cea nouă și mare, o fată care mirosea frumos, așa ar fi spus despre stăpâna lui, o femeie tânără, care mirosea a flori, cu un păr brun că tăciunele ce-i cădea pe umeri lejer și cu ochi negri precum noaptea. Ea îl botezase: Țigănilă... soțul ei, un bărbat plăcut privirii, înalt și blând, cu părul ușor grizonat pe tâmple și cu ochi cenușii. Îi auzi într-o zi vorbind în curte plimbându se și el la pas cu ei. Doar oamenii cred că un câine nu înțelege vorba stăpânilor, și cât se înșeală...

— Eu am să-i spun Țigănilă a spus tânăra mângâind pe cap cățelul. Uită-te la el, cât de milog este. Cerșește dragoste, cerșește orice, trăiește ca un nomad. Așa că, am să-i spun Țigănilă. Ce zici cățel? Îți place Țigănilă?

Câinele cerșetor se gudură la picioarele ei...

— Eu zic să-i facem cușcă și să-l ținem la noi, și așa îmi doresc animale în curte. Hai te rog, vrei să-l păstrăm? întrebă ea cu glas tânguitor.

— Firește dragă, spuse bărbatul.

Drept mulțumire, fata îl prinse de mână și-și sprijini capul de umărul lui. Și așa Țigănilă primi cușcă, și libertatea de a trăi frumos și demn într o curte în care nimic nu-i lipsea. Dar, libertatea era a doua lui natură, și nu cușca din curte. Chiar dacă nu stătuse niciodată în lanț, prezența gardurilor îi provoca teamă, așa că, de câte ori poarta se deschidea, fugea în stradă, de acolo își căuta prietenii adunați în timp. Ȋnsă, revenea mereu acasă. "Ce-or face? Au să mă caute?" se întreba bietul animal ghemuit în cușcă. Afară se întuneca. Prin geamurile cocoțate, soarele se vedea ducându-se și el la culcare... închise iar ochii...și căzu în dulce amintire, în vara următoare, în curte apăru Noa, o pisicuță pe care la început ar fi vrut s-o sfâșie. Era mică, cât o bulinã albă, zburlită și urâtă, cu un mieunat de mironosiță... înțelesese, o primise stăpâna cadou de la prieteni de ziua ei... stăpânul o îndrăgea nespus... dac-ar fi spus cineva că pisicuța Noa are să-i fie cel mai bun prieten, l-ar fi mușcat pe loc... așa rușine! Să iubești o pisică, tu din tagma câinilor de talie mare, sau în fine, aproape mare! Oricum ar da-o, era rușinos și totuși. Era acolo, în peisaj, micuța și firavă, uneori blândă și jucăușă alteori răutăcioasă, dar joaca în curte era infinit mai plăcută cu Noa care era sortită amuzamentului, se cățăra cu abilitate în copaci și apoi mieuna că nu știa să mai coboare, asta când era mică, de acum avea și ea aproape cinci ani umani așa că, învățase să-și poarte de grijă... își aminti de o seară, când Noa a lipsit de acasă, a ieșit stăpâna de zeci de ori din casă, căutând pisica, Țigănilă o urma cuminte lătrând...

— Așa Țigănilă, caută fata... Noa! Noa! Pisi! Pis, pis... Noa! După o vreme, îl mângâia pe cap pe cățel și intra în casă, doar pentru a ieși iar, în căutarea pisicii. Dacă vine Noa, să latri! Eu am să aud și am să cobor, da?

Întotdeauna stăpâna îl tratase uman, erau buni prieteni, știa el asta! Mai puțin când venea rănit acasă și urma tratamentul cu soluții, prafuri și medicamente. Cât o alerga pe biata fată prin curte pitindu-se unde nimerea, numai, numai n-are să dea de el! Dar... în seara aceea Noa nu venise. Când noaptea se îngâna cu ziua, si până să se fi luminat bine, pe când roua sclipea frumos în fiecare petală de trandafir înflorit, un mieunat stins se auzi de undeva din zonă, Țigănilă latră scurt, pisica mieuna iar...

— Hai Noa, strigă Țigănilă, arată-te, vino aici!

— Nu pot! Am obosit, mi-e frig și frică...

— Vino pisicuțo, eu pe gard n-am cum să vin. Vino aici, să te văd. Pisica se apropie pe gard cu pași mărunți...

Țigănilă se lipi de gard și pisica îi sări în spate. Lătră o dată, de două ori... stăpâna coborî și găsi pisica în spatele câinelui...

— Bravo Țigănilă, bun băiat! Bravo! Ce cățel cuminte și bun! Și tu, pisico, prostuțo, să nu mai pleci de acasă! Uf, ce mă fac eu cu voi?

Din clipa aceea Noa îi purta un respect deosebit câinelui și câinele o îndrăgi pentru că și lăsase vanitatea și orgoliul pe gard în seara aceea. Dacă și-ar fi dorit un prieten mai bun n-ar fi găsit. După puțin timp a apărut stăpânul cel tânăr, Călin, și toate au fost așa cum trebuiau să fie. Copilul îl trăgea de urechi, Noa îi ataca coada, “ce contează" se gândea el? “Sunt fericit". Crăciunul îl petrecea în casă, lângă brad, în timp ce Ana, stăpâna, cânta la pian colinde de Crăciun și stăpânul aranja bradul. Ȋn casă era cald, Noa stătea lângă Țigănilă privind bradul ce căpăta forme, Călin ajuta și el. Ce putea fi mai frumos oare?

Daa, libertatea, se gândi el!

Ȋn casă, Călin se plânge maică-sii:

— Mami, hai să căutăm pe Țigănilă, eu nu pot să dorm fără el!

Noa era agitată și nu-i ardea de somn, stătea în spatele ușii închise doar, doar, s-o deschide și poate Țiganilã are să vină acasă. Își amintea mereu de dimineața în care Țiganilă o salvase; se rătăcise atunci, și-i era frig și aproape rău de foame…"unde o fi urecheatul ăla? Se întreba ea. Când o să dau de ține, am să-ți mușc coada să nu-ți mai vină să pleci de acasă, uite Călin plânge, Ana e îngrijorată; tot eu trebuie să ies să-l caut!"

Ana deschise ușa și Noa țâșni afară, de acolo pe gard și în stradă. Se duse la Max, pe care îl ura, o lătrase o dată și fugise îngrozită de frică sus în dormitorul stăpânilor și se ascunsese sub pat. Acolo nimeni nu-i putea face rău. Ana strigă în urmă pisicuței:

— Noa vino înapoi, unde te duci?

Pisica se opri o secundă, privi înapoi și știu cu siguranță că Ana va înțelege că doar ea îl poate găsi pe urecheatul vagabond. Se opri în poartă la Max și mieuna.

— Ce vrei urâto? Întreba Max adormit.

— Bine că ești tu frumos. Lăsând gluma, Țiganilã n-a venit acasă, spuse ea cu voce gravă. Nu știu ce să fac. Ajută-mă, știi ceva de el?

— Dimineață ne-a salutat, pe mine, pe Athos, pe Zara din vecini, pe Jessie…și-apoi a plecat.

— Știi cumva încotro?

— Pe unde umblă el de regulă, pe strada mare, de acolo chiar nu știu…

— Bine, mulțumesc, mă duc să-l caut. Scuze că te-am trezit.

— Mult succes pisico, ai grijă cum mergi, sunt multe lighioane care te-ar sfâșia într-o secundă.

— De fuga mea, n-au auzit? Mulțumesc de sfat, am să fiu cu băgare de seamă.

— Să te întorci cu bine! Ai grijă, până la urmă, nu ești așa nesuferită pe cât am crezut eu! Să mergi pe garduri, e mai sigur pentru tine.

— Mulțumesc, strigă Noa care ajunsese în strada mare, devenind atentă la mașini. Daa, Țiganilã îi povestise de restaurantul din apropiere, așa că a grăbit pasul. Pe-un gard, o pisica se uită fioros la ea. “Uuuf! De nu mi-ar fi frică!" În fața ei, un câine stătea pironit pe toate cele patru picioare ale sale, privind-o amenințător

— Hmm….mrrrr….Am să te mănânc.

— Nu cred spuse ea trufaș, sunt Noa prietena lui Țigănilă, acum vine și el. Se află în urma mea cu câțiva pași! Hei! Țigănilă țipă ea, vino odată, uite, prietenul tău îmi dă de furcă!

— Țigănilă zici??? Mda…așa cred eu că mă minți!

— Poftim? întrebã pisica.

— Păi, prietenul tău cel bun, a fost săltat de hingheri în dimineața asta! Prin urmare, tot cina mea o să fii!

— Te rog, spuse blând pisica, recunosc, te-am păcălit. Ia stai puțin, cum adică …hingheri? Și unde l-au dus?

— E un adăpost pe-aici, a fost razie de dimineață, doar eu și încă câțiva am scăpat, restul sunt la zdup.

— Of Doamne! Poți să-mi arăți te rog? Îți promit că n-am să fiu eu cina ta de astăzi, dar dacă mă ajuți să-mi recapăt prietenul îți jur că am să împart mâncarea mea cu tine câte zile voi avea de-acum înainte, și, să știi că nu mănânc mult, dar stăpâna mea e foarte generoasă!

— Bine, bine…nu te mai jura atât. Mâțele, prin definiție, sunt șirete…lasă, fac asta nu pentru tine, cât pentru Țigănilă, care m-a scos din încurcătură acum ceva vreme. Hai cu mine!

— Cât au mers, habar n-avea biata pisică, dar o dureau picioarele cumplit. Găsi o fereastră crăpată și își vârî boticul prin geam...

— Țigănilă! Țigănilă! repetă ea

Pesemne visa, pentru că auzea că prin minune mieunatul dulce al pisicii de acasă... Noa! Ciuli urechile sã audă mai bine... miau... miau...

— Pe toți sfinții, e Noa! Noa! Noooaaaa!

Se ridică și privi către fereastră

— Pe legea mea, eșți chiar tu? Noa, nu visez?

— Nu visezi amărâtule, dar să știi că acasă e jale mare, toți te caută, Ana, Andrei și mai ales Călin... hai acasă!

— Cum să vin? Nu vezi? Sunt în cușcă, n-am cum să ies... nici nu știu cum să ies, dar tare-aș mai ieși de aici!

— Bine, bine, am să mă gândesc eu la ceva. Sunt aici cu Fred, prietenul tău obez de la restaurant, găsim noi o soluție! Tu doar să fii cuminte. Când ai să vezi semn de la noi să fugi!

— Bine. Noa?

— Hm?

— Ești cea mai minunată între pisici

— Știu! Acum suntem chit... asta este pentru momentul în care m-ai salvat tu, acum doar să fii atent.

Noa întră în goană scuipând și mieunând în adăpost, ațâțând câinii și pe paznici în egală măsură. Paznicii o luară la goană după ea să prindă creatura care le tulbura liniștea. Numai că, o mâță, rămâne mâță, ageră la mine și la trup. Atâta îi alergă prin adăpost, încât gardienii obosiră și s-au așezat să-și tragă sufletul. Noa, doar la cîțiva pași în fața lor, scuipă de nervi, țopăind într-o parte și-n alta, scoțându-i din minți, așa că reîncepu alergarea unul se împiedică și cheile căzură la podea. Fred, mare șmecher la viața lui, le prinse în fălcile zdravene și reuși să bage cheia într o broască. Răsuci. Ca printr-o minune, toate celulele s-au deschis. Câinii au țâșnit pe ușa veseli și gălăgioși. Țigănilă ieși și el și o căută pe Noa. O prinse cu dinții ușor de ceafă și o târî după el.

— Lasă-mă, pot să merg și singură

— Surioară scumpă, atâta pot face și eu pentru ține dragă. Hai să mergem acasă.

O bună bucată de vreme au mers împreună mai toți, apoi fiecare lua drumul propriului culcuș. Toți felicitau vicleana pisică, ea cu ideile ei! Își câștigase respectul în lumea canină salvând destule suflete. Aproape de casă Fred spuse:

— Țigănilă, să ai grijă de fată. E mare comoară la casă omului!

— Te aștept mâine să mâncăm împreună, spuse Noa.

— Stai liniștită, mănâncă tu să prinzi puteri. Când ai vreme, poate ne faci o vizită la restaurant cu Țigănilă, ce zici?

— Nu-mi mai trebuie libertate, câte zile oi avea! spuse Țigănilă salutându-și prietenul, dar, așa, o vizită, poate vom face, cât s-o aduc pe Noa.

Rămași singuri, Noa își frecă blana de blana lui.

— Mă bucur că ești bine! Nu-i doar meritul meu, Max m-a ajutat, apoi a fost Fred. Mă bucur că ești teafăr, mi-a fost așa de frică!

— Hai, spune că mă iubești! spuse Țigănilă împingând-o cu umărul

— Desigur! Coada cui mi-e bună jucărie? Oricum, să te aștepți la ceartă acasă, Ana e supărată rău, Călin a plâns toată ziua. Stăpânul Andrei, de cum a venit de la serviciu te caută întruna pe străzi. Să te aștepți la o zdravănă papară.

Ajunseseră în dreptul porții. Max latră, latră și Țigănilă

— Hei, bravo, bun venit acasă. Noa, cred că de acum te putem numi îngerul păzitor al cățeilor!

— Așa să faceți băieți, dar întâi vreau să dorm, să mănânc și abia apoi mai vorbim.

Țigănilă latră, o dată, de două ori, poarta se deschise și Ana, Andrei și Călin fugiră către el.

— Cățelul meu! șopti Călin strângând câinele în brațe Și pisicuța mea! Continuă el mângâind Pisica care-și începu fericită torsul.

Țigănilă se lăsă îmbrățișat și linse cu recunoștință mâinile Anei pe care o privi așa, într un fel recunoscător și uman, spunându-i parcă "Doamne, cât de bine e acasă! Curtea mea, stăpânii mei, prietenii mei, familia mea!" Noa îl mușcă de coadă, mai tare decât de obicei, îl durea, dar nu conta!

— Ți-am promis doară c-am să te mușc pentru că meriți!

— Da, drăguțo, merit. Mulțumesc prietenă scumpă, am să-ți rămân veșnic dator.

— Niciodată, prietenii nu se îndatorează unii altora. Un lucru e clar, nu scapi tu de mine prea ușor, spuse Noa mușcându-i iar coada, la fel de tare.

Daaaa, frumos sentiment, acasă, unde toate sunt firești, unde Călin face legea, unde Noa este jucăria veselă a curții, și el, Țigănilă, veghează atent la toate câte se întâmplau. Ana stă pe prispă seara, citind dintr-o carte, iar câinele îi stă la picioare, cu capul așezat într o supusă atingere. Cu siguranță, acasă însemna acel loc, în care toate se întâmplă într-o firească rutină, în care libertatea înseamnă libertate în spirit, nu musai în spațiu. El, câinele, cu toată înțelepciunea lui, greșise... Acum înțelesese!