Revistă print și online

Bucureștiul de mâine

A treia casă era o clădire veche, cu doi stâlpi la intrare. Am sunat, dar n-a răspuns nimeni. Poarta era deschisă. Câteva plante se legănau în grădină. Erau chiar plante adevărate, pe care cineva le udase recent. Am urcat scara și-am strigat cu voce anemică:

— E cineva acasă, vă rog?

Totul părea pustiu. Am împins ușa și s-a deschis.

Casa era un depozit de obiecte diverse, mai ales măsuțe și biblioteci, acoperite cu teancuri de cărți, de reviste și de hârtie scrisă mărunt. Deasupra zăceau statuete metalice, puse acolo ca să nu zboare paginile. Un fotoliu acoperit cu blănuri trona în centrul camerei, indicând locul în care probabil stătea cel mai des stăpânul casei. Inima îmi bătea nebunește. E cineva aici? am întrebat, aproape în șoaptă, temându-mă imediat că o să apară stăpânul casei, pe care mi-l imaginam exact ca pe Platanos, supărat c-am dat buzna.

Cu siguranță o să mă ia la întrebări. Dar dacă aveam să mă întâlnesc chiar cu el, fostul Iulian, politicos, cu haina lui valoroasă, din catifea, întrebându-mă cine sunt? Era imposibil să fi uitat! Deși...

Aveam impresia că sunt privit, cu toate că în încăpere nu se vedea nimeni. Un perete era galben cu un imprimeu cenușiu, iar de undeva, din partea de sus, niște ochi imobili priveau în direcția mea. Am înlemnit în mijlocul camerei și îmi dădeam seama că nu aveam putere să mă întorc și s-o iau spre ieșire. O voce clară s-a revărsat din tavan:

— Pe cine cauți, tinere? Ai treabă cu mine?

Tinere! Față de puști, cum mă numise tipul cu telefon, mi se părea aproape pompos. Poate că impuneam oarecare respect. Un moment lung de tăcere a crescut între noi, apoi am spus că îl caut pe Popescu, iar vocea mi-a răsunat ca într-o casă pustie.

Zidul părea să se miște. Rotocoale de ceață se desprindeau din ziduri, iar treptat mi-am dat seama că o siluetă scheletică venea către mine, un fel de om în jurul căruia se rostogoleau șuvițe de fum și fluturi minusculi.

— Cine mă caută? a întrebat scheletul, care înțelegeam că este Popescu.

Între timp, ceața care îl însoțea se limpezise, vedeam bine, erau rămurele rahitice, un fel de licheni de uimitoare lungime, care acum se pliau pe corpul acelei ființe ciudate.

Când s-a așezat în fotoliu, arăta ca o persoană din timpuri vechi, un bătrân îmbrăcat într-un halat elegant. Toată partea lui vegetală era lipită de el ori dispăruse printr-un truc magic.

— Sunt prieten cu… Am evitat să spun Platanos, ci am șoptit cu jumătate de gură: cred că îl chema Iulian înainte de transformare.

(Fragment din romanul Platanos. Ed. Youngart, Grupul Editorial ART, 2025)
Doina RUȘTI

Prozatoare, autoarea romanelor Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Logodnica (2017), este cunoscută mai ales prin trilogia fanariotă (Homeric, 2019, Mâța Vinerii, 2017 și Manuscrisul fanariot, 2015. A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Omulețul roșu (2004), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte și Zavaidoc în anul iubirii (2024), plus peste 300 de povestiri. Cel mai recent roman al său este Ferenike (2025). În jur de 40 dintre scrierile ei au fost traduse în 17 limbi. Între cele mai recente romane traduse: The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra), A malom kísértete (2024, Budapesta) și Dorëshkrimi fanariot (2024, albaneză). Cartea de debut: Dicționar de simboluri din Opera lui Eliade (1997). Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film. Premii: premiul pt. Proză al Uniunii Scriitorilor /2008 și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009. https://doinarusti.ro