Pentru că i se dusese lui Grillo faima în tot căminul că poate scoate din nimicuri tot felul de povești, din ce în ce mai mulți studenți ardeau de nerăbdare să îl vadă "în acțiune", să "ia parte", să asiste la un "performance" ca la un moment de iluzionism. Azi era rândul Xeniei să-l asculte după ce-i smulsese greu promisiunea că se vor întâlni la un ceai. Preferința asta pentru ceai nu se topea în cazul lui Grillo nici măcar vara, fapt care i-a atras, firește, supranumele de Britanicul. Alții îi spuneau, inventând în matca deja existentă a cosmopolitismului său tot felul de asocieri jucăușe, "British Grilloˮ sau "Five oʼclock Grillo", făcând haz, cu ocazia asta, și de punctualitatea lui proverbială. Ei bine, deși brazilianul nu-și câștigase și reputația de bun sfătuitor sau de prieten care te scoate la liman din orice impas, Xenia veni către el cu o solicitare cel puțin bizară și – nu mai încape vorbă – din cale-afară de dificilă.

— Grillo, uite ce rugăminte am. O să încep abrupt. Oricum, așa încep eu de fel, n-o iau pe ocolite. Îți cer ceva: învață-mă să mă-nfurii. Da’ așa, să mă-nfurii de-a binelea, convingător și eficient.

Oricine ar fi făcut ochii mari și ar fi rămas perplex în fața unei asemenea cereri. Grillo însă păru că-și merită supranumele de Britanicul, pentru că dovedi multă stăpânire de sine, devenind chiar și mai serios, ca și cum ar fi reflectat asupra unui subiect de examen. Starea aceasta a lui de concentrare o determină, însă, pe Xenia să considere că ar fi nevoie să-l ajute cu câteva lămuriri care să-i netezească drumul spre un răspuns și să-l scoată pe bietul ei coleg din consternarea produsă:

— Poate că te întrebi de ce te-am ales tocmai pe tine în chestiunea asta și ai dreptate să te miri. Știu că ești un băiat foarte liniștit și nu te-am văzut niciodată izbucnind, nici la glume nesărate, nici în situații frustrante sau stânjenitoare în care suntem puși fiecare la un moment dat. Uite, de exemplu, când pierdem autobuzul sau când se poartă cineva urât cu noi pe la vreun ghișeu – sunt situații, dar ar fi greu să mi te închipui ripostând. Totuși, tu păstrezi, nu știu cum să zic, o distanță de siguranță, pare că ai pregătit terenul dinainte, că te-ai zburlit bine la oamenii ăștia hâtri, pentru că am văzut că ție nu-ți vorbesc urât niciodată și nu cred că aspectul tău cosmopolit este cheia, o, nu, am văzut mulți tineri afro-americani sau asiatici cărora li se trântesc, răstit sau sarcastic, la fel ca mie, tot felul de vorbe. Ești un om calculat și nu mă îndoiesc că ai tu și pentru asta o ecuație. Cu tine merg la sigur. Faci lucrurile să fie foarte simple.

Pentru câteva clipe, tăcură amândoi, până când, cu aceeași mină serioasă, chiar aproape solemnă, Grillo începu:

— Știi ce-mi plăcea să fac când eram copil? Îmi închipuiam toată întinderea gospodăriei noastre împărțită în patru "arii", după punctele cardinale. Și încercam să găsesc tot felul de semne care să-mi confirme pertinența acelei "compartimentări". Culmea e că se și nimereau. Grădinița cu flori era la est, mângâiată, cum ar zice poetul, de cele dintâi raze ale soarelui (ce patetic, nu?), natură ordonată, stilizată, care îmi amintea de disciplina japoneză. La vest, grădina, treabă practică – asociez mereu Occidentul cu pragmatismul; clișee, stereotipii, vezi? –, cu porțile care dădeau spre lanul de porumb. După ce se termina porumbul, începeau dealurile, de fapt, un relief de coaste. Când eram copil, obișnuiam să spun că dincolo de porumbul ăla e America. Într-un fel, teoretic, nu greșeam prea mult. Într-acolo era. La sud, bolta cu viță de vie. Știi, vița de vie mi s-a părut mereu că are ceva mediteraneean. Iar la nord, în spatele casei, pe un teren mereu umed, câteva tufe de zmeură sau de fragi, cum îmi plăcea mie să le spun, unde, când l-am citit într-a douăsprezecea pe Ion Barbu, îmi închipuiam că stă ascuns printre frunze Crypto, așteptându-și lapona.

— Nu vreau să greșesc, dar cred că, povestindu-mi toate astea, ai vrut să aplici tactica aia: "Celui care nu știe să înoate dă-i brânci în apă: va constata că știe". Îmi dau eu seama de strategia asta, dar tot nu merge... Nu m-am enervat, cu toată divagarea asta meseriașă de la subiect.

— În niciun caz. N-am avut încredere niciodată în psihologia inversă și în alte "tactici" de felul ăsta, cum le zici tu. Doar că eu mă apropii mai greu de miezul subiectului, îi dau târcoale, îl iau cumva prin înconjurare până cedează și ajungem la rezultat. Ca în matematică. Nu spuneai tu că vrei un răspuns exact, ca la o ecuație?

— Atunci te ascult.

— Ei, partea asta "orientală" a gospodăriei, grădinița cu flori despre care ți-am povestit, e mărginită la est de drumul județean. Perpendicular, din drumul județean se face un drumeag, un fel de uliță, dacă vrei. Ulița asta duce la niște adăposturi pentru animale, despre care am auzit că se numesc "saivane". Cuvântul ăsta are ceva de stepă, de întindere fără capăt. Ceva sălbatic, de loc pustiu. De acolo, de pe ulița aia am auzit eu prima dată strigătele ciobanilor. Erau, de fapt, niște vocale, părți care zburau dintr-un fel de mare cuvânt dezarticulat, făcut franjuri. Știind că majoritatea cuvintelor din chineză și japoneză sunt alcătuite preponderent din vocale, am asociat spontan strigătele lor cu Răsăritul, cu Asia.

— Și ce făceau ciobanii ăia? De ce țipau?

— Mi-am dat repede seama că era modul lor de a-și conduce oile spre saivane. Știi – instinctul de turmă – când una dintre oi, spune-i Bisisica dacă ți-a plăcut Marin Preda, sau oaia neagră, o ia "pe arătură", celelalte tind să o urmeze numaidecât și uite-așa scapi turma din mână. Țipând, ei îndeplineau de fapt o rutină, era, pur și simplu, o parte din munca lor, o datorie de care se achitau probabil plictisiți. Dar să-i fi auzit cum răcneau! Mă temeam de ei, până într-o zi, când l-am văzut pe tata ducându-se spre unul exact în toiul acelei dezlănțuiri apocaliptice de vocale. M-am speriat, voiam să-l previn, crezându-mă, ca orice copil, într-un fel de aventură și dramatizând lucrurile, gata să fiu erou și să evit un dezastru, dar n-am mai apucat, că tata a și ajuns lângă el. Nu vrei să știi câte sunete înalte zburaseră până atunci ca niște cioburi. Nu înțelegeai nimic. Doar vocale: "iii-aaaaaaa", "uaiiiii", "iooooo", "oaaaaaiiii" și, pe alocuri, câte o înjurătură strașnică. Fața ciobanului, însă, nu era niciodată schimonosită de furie pe parcursul acestei "partituri" zbierate din toți rărunchii. Nici senin nu era: chipul lui părea aproape neutru, i-aș zice "poker face", ca să te fac să râzi. Cum să-ți spun? Un muncitor în exercițiu. Da, ceea ce erupea din el era prăpăstios și vulcanic, lavă curată, dar șuvoiul ăsta părea, în mod curios (și asta m-a intrigat mult timp) că nu-i aparține, că vine de undeva, dintr-un teritoriu străin, de care știe să rămână detașat și să nu-i dea mai multă importanță decât trebuie. Fișa postului. Munca lui și atât. Nu pot nici să-ți spun că se prefăcea. Furia lui, acutele acelea care te înfiorau și înțepau câmpul ca un potop de sulițe erau atât de autentice, de concrete! Dar parcă nu-l implicau pe el, nu-l făceau urât, nu îl degradau. Știi cât devin oamenii de urâți când se enervează! Înfurierea asta "de serviciu" a lui mergea ceas. Era a locului, emana din câmpie ca o undă de șoc pentru care nimeni nu era vinovat. Ceva natural, o intemperie, nici bun, nici rău.

— Și cu tatăl tău cum s-a comportat? Bănuiesc că bine.

— Când l-a văzut pe tata apropiindu-se, a fost exact ca un funcționar sau director sau zi tu ce, pe care îl găsești la birou și care, imediat ce te-a văzut intrând, luat puțin prin surprindere, lasă lucrul deoparte ca și cum și-ar lepăda haina de serviciu, ca și cum și-ar pune deoparte umbra, latura "office", și ți-ar sta la dispoziție el, omul. Un fel de "Acum da, hai, spune, te ascult", ca și cum partea "aia" nu ți-ar fi destinată și ea trebuie dosită într-un sertar. A vorbit extrem de civilizat (subiectul nu m-a prea interesat și nu mi-l amintesc), iar asta, pe mine, cel care atunci nu înțelegeam "partitura" ca pe o simplă "descărcare electrică", m-a făcut să-mi pun multe întrebări. Cum poate un om să treacă brusc de la o stare la alta? Ce însemnase asta? Fusese furios sau nu? Îți spun sincer, ezit și azi câteodată să îmi dau un răspuns, dar cred că n-ar avea, oricum, nicio importanță. Pentru mine, rămâne șirul acela de vocale sparte, furia aia netedă, controlată, care parcă nu mai avea nimic omenesc, perfect neutră, pe care mult timp am asociat-o cu un peisaj de stepă sub zăpadă, gândindu-mă la coperta unei ediții a Stepei lui Cehov. Și pentru tabloul ăsta de stepă nu puteam găsi un cuvânt mai potrivit decât "saivane". Sai-van. Adăposturi pe loc viran, dincolo de case, pe câmpuri, dincolo de tot ce e omenesc, dincolo de patimi, de furie și liniște așa cum le știm noi.

— Și de ce mi-ai povestit toate astea?

­— Ca să înțelegi că singura parte bună în chestia asta cu enervarea e atât de greu accesibilă... Eu i-aș spune mai curând, cu un cuvânt care – trebuie să recunosc – nu îmi place, "fermitate". Să folosești furia ca pe un instrument cu care să construiești, ca pe o extensie a ființei tale, ca pe ceva străin, care intermediază între tine și problema de rezolvat. Și, cel mai important, să n-o lași niciodată să te schimonosească. Dacă ajunge să te desfigureze, să te facă urât, ai pierdut partida.

— Da, Grillo, dar aici, în povestea ta, e vorba de om și animal. E o altfel de interacțiune. El certa animalele.

— De acord, dar pentru asta umbla la un fel de rezervor de vitalitate și enervarea lui se simțea ca un reflex înnăscut. Știa că are o destinație și pentru acea destinație folosea o cale. Știu că nu te-am ajutat, dar măcar ți-ai făcut o idee despre cât de spinoasă e chestiunea asta a enervării și pentru mine. Ca să-ți fac o mărturisire: nu, n-am învățat nimic de la ciobani. Doar că mi s-a părut uimitoare vitalitatea asta bine controlată. E o artă a lor. Sau nu, nici nu e o artă, e exact invers: e viață pură, sevă, materie care urcă din câmpuri, din saivane, din depărtări. Asta nu se învață, Xenia.

— Atunci spune-mi, te rog: din "latura apuseană" a fortăreței tale n-ai auzit nimic?

Grillo a zâmbit cald. Și apoi au râs amândoi.