Am fost ieri la București, îi spun amicului actor, vecinul meu de povești altfel, pe care le adun de la o vreme într-o carte viitoare. M-am plimbat câteva ore pe bulevardul studenției noastre, timpul a rămas în loc, pereți jupuiți, foste cârciumi închise, cu lacăte mari la intrare… În terasa mică, dinainte de Piața Kogălniceanu, în care Petre Țuțea ne-a ținut numeroase lecții de filosofie șoptită, zac niște scaune și mese rupte, dar vocea lui e tot acolo, n-a dispărut. Nici privirile mustrătoare ale securistului de odinioară, așezat la o masă din apropiere…

Peste drum de fosta mea facultate, am văzut o pizzerie d-asta, capitalistă… Don profesor, don profesor, m-am auzit strigat… Cine era? mă întreabă amicul. Radu Halterofilul, îi răspund… Îl știu și eu, zice prietenul de povești, venea uneori la Fiord, în Târgoviștea noastră, se așeza singur la o masă și bea o bere. Una singură, l-am urmărit de fiecare dată… Da, spun și eu, despre el e povestea mea de astăzi.

L-am văzut de pe trotuarul meu, era și greu să nu ți-l amintești pe Radu, cu cele peste o sută de kilograme ale lui; se mișca încet printre mesele care au ocupat spațiul îngust al cofetăriei de altădată, la care beam un suc leșinat în urmă cu aproape o jumătate de secol. "Să trăiți, don profesor", s-a grăbit să zică și mi-a luat mâna între palmele lui uriașe. Radu a fost elevul meu, a terminat acum vreo zece ani, nu pot să-l uit, umbla după mine pe coridoarele liceului să-mi spună că mi-a citit ultimul roman și "mi-a plăcut", adăuga el fericit. Mi-a mai spus că nu mai citise o carte întreagă niciodată.

În Bucureștiul întâlnirii noastre neprevăzute, Radu s-a uitat lung la mine și m-a rugat să bem o bere împreună, am terminat tura, a zis. Ne-am așezat, el încăpea greu pe un singur scaun. "E nasoală viața asta, don profesor", a început Radu. L-am lăsat să vorbească. "Am fost în Italia cu ai mei, făceam pizza de dimineața până seara târziu. Mă pricep, sunt bun, miros a pizza și noaptea, atunci când dorm"… Așa era, Radu avea aromă de "pizza cu de toate", s-a umplut locul în care ne-am așezat de ea. "Don profesor, de ce n-am putut eu să stau aici, unde e acum casa mea, la bunicii mei din București, care plângeau de fiecare dată când plecam?" Am luat o gură de bere, nu știam ce să-i răspund. "Noi locuiam în Italia lângă orașul care s-a prăbușit la cutremur. Pe mama și pe tata i-au scos de sub dărâmături, noroc că au scăpat doar cu câteva vânătăi. Eu n-am fost acasă". Sunt atât de multe gererații în urma meseriei mele, nu-i mai știu decât pe câțiva dintre elevii mei. Pe Radu, însă, nu l-am uitat, citea greu și gândea la fel de greu. Așa mi se părea, deși…

Văd precis ziua de iarnă în care vorbeam cu el și cu gașca de elevi amorțiți, în ora noastră de filosofie, despre libertate și despre constrângeri. "Radule, l-am întrebat în dimineața de februarie, tu cum înțelegi relația dintre a fi liber și a fi constrâns de atâtea lucruri?" Avea atunci ochii holbați, ca și acum la masa bucureșteană a locului în care face tot pizza, de dimineața până seara târziu. "Domn profesor, a zis atunci Radu, eu aș putea, pentru că sunt un om liber, să bag două degete în priză. De ce n-o fac?" Obosise, transpirase dar a răspuns bine la întrebarea mea. Nu mai știu dacă i-am dat atunci "un zece", parcă așa am făcut…

Acum este tot el, dar nu pare să mai înțeleagă nimic despre libertate și fericire. "Știți, a continuat el, când am plecat în Italia am luat cu mine cartea dumenavoastră, aia cu antilopele, cu drogatul… S-a pierdut la cutremur." L-am chemat, dacă mai ajunge prin orașul adolescenței lui, să-i dau una nouă, cred că mai am câteva pe acasă, i-am spus. Pe coperta cărții mele scrie așa: Ninja, havana, king, bonzai, moriciuca, diesel, pure, special, charge, flowder… tot felul de plicuri ambalate, e o relație între om și mediul vegetal, prin care Seby se strecoară îmbătrânind de la o zi la alta. Fumat, prizat, injectat…

Altfel, și noi ca și vechiul tău elev, zice prietenul actor care m-a ascultat în tăcere, ne "îndeletnicim" tot cu libertatea.