Știm cu toții că piesele de teatru încep și la fel de bine se termină lăsându-ne cu senzația proaspătă a mirosului de scenă și a parfumului de costume, a emoției de a ocupa fotoliul de culoarea roșcovei în intimitatea sălii semiobscure. Fie bune, fie mai puțin bune, piesele vieții în care destinul iți rezervă rolul de acuzat, acuzator, judecător sau numai martor încep și se termină. Numai că nouă, muritorilor, ne trebuie ceva timp în a ne acomoda cu ale lor sens și prezență astfel că, de cele mai multe ori, sfârșitul ne surprinde fie că ne-am dori să aibă loc mai repede sau, sperând, niciodată.

Puterea de adaptare a ființei umane la ceea ce-i perturbă habitatul existenței cotidiene, stabil pe perioade din ce în ce mai scurte, mi-a atras atenția dintotdeauna.

Să luăm, spre exemplu, banalele despărțiri care ne-au devenit atât de familiare încât ne-am simți expulzații societății de azi dacă am fi privați de ele. Ele sunt cele care, în dese rânduri, țin loc de gong între acte și lasă să cadă cortina la sfârșitul marii piese al cărei unic actor suntem fiecare dintre noi.

În orele petrecute prin aeroporturi, de cele mai multe ori cu lungi așteptări între zboruri, este greu să nu observi despărțirile lor, ale celor cu bagaje multe, nebronzați, nepovestind despre încântătoare peisaje sau nopți de fiesta, ci oarecum lăsând să se perceapă nervozitatea rarelor călătorii cu avionul. Aceștia sunt cei care pleacă de-acasă, "la muncă". Plecarea către colțul de lume unde au o slujbă mai bună se deconspiră deseori între două săruturi zgomotoase și o îmbrățișare strânsă. Un "Să aveți grijă de voi, vă dau un telefon când ajung. Și banii, așa cum am vorbit" e spus cu voce ceva mai tare, ca o confirmare a siguranței că se face un lucru bun și necesar. Însă privirea le trădează neliniștea, dând ocolul sălii dintr-o nevoie flămândă de recunoaștere "că fac bine că pleacă" din partea celorlalți. Sunt clipe în care identitatea pendulează între a fi cu cei ai lor și acea de a avea un standard de viață decent. Unele după altele, despărțirile îi cooptează pe mai mulți și mai mulți. Și dacă vreodată îi vor elibera, nu vor uita ușor cuvintele de regăsire la fiecare întoarcere. Cuvinte simple, spuse cu bucurie, cu ochi obosiți și lăcrimați.

Despărțirile se fac simțite uneori în timp, alteori în distanță. Acele despărțiri ale plecărilor zilnice la serviciu, încă la granița dintre uzual și atipic, în care 30 km ne țin departe de casă întreaga zi. Fie că lipsești de-acasă trei zile, la câteva mii de km, pentru o delegație, fie o "ocazie" de shopping te-a motivat să iei avionul pentru o vizită de weekend a vreunui vestit Lipscani occidental, vei spune, grosso modo, aceleași cuvinte: "Să fii cuminte că mami vine repede, sau dragul meu/draga mea te sun imediat ce ajung…" însoțite de sărutări grăbite pe tâmple adormite sau, de cele mai multe ori, absente. Parcă ar mai trebui adăugat ceva pentru a marca distanța acestor despărțiri… ceva sensibil care să ne localizeze prezența persoanei dragi undeva, la X km de noi… dar nu… cuvintele nu sunt făcute să măsoare distanța, ci timpul.

În "liniștea repetitiv verbală" a seminarelor, te trezește câteodată din comoditatea de gânditor solitar o remarcă insolită a vorbitorului de la pupitru, trezind idei si interes. Atunci se leagă discuții cu persoane de o cuceritoare inteligență sau de-un șarmant talent al înlănțuirii cuvintelor. N-ai mai dori să se termine. Dar și ce-i frumos are sfârșit, iar torentul altor evenimente nu ți-ar permite să rămâi perpetuum mobile pe acea fază de timp. Așa că au loc despărțirile, oficiale și prietenoase, cu o undă de speranță și o aproape certă convingere pentru colaborări viitoare, efemer garantată de entuziasmul prezentului. Despărțiri care-ți trezesc optimismul profesional și-ți infuzează o stare de bine, despărțiri calme, încorsetate câteodată prea mult în reguli de protocol și, de ce nu, despărțiri cerebral provocatoare.

Despărțirile iubirilor consumate care sălășluiesc în amintiri, ca un iceberg de cuvinte frământate, disperate, obosite. Le spunem încet sau aprig, drept în față sau mai pe ocolite, ca apoi să nu încetăm niciodată să ne despărțim de aceea iubire, în simbioză cu ființa noastră, trezindu-ne, cu o neașteptată claritate a detaliilor, amintirea împrejurărilor unde a fost trăită.

Despărțiri de cunoștințe și prieteni cu promisiuni de revedere pe care tumultul cotidian le amână exagerat de târziu, până dincolo de sfârșitul nostru. Trist.

Despărțirile de încheiere a unui capitol profesional pe care, aproape obligatoriu, trebuie să le oficiezi, în care discuțiile mai aprinse, disputele, schimburile mai puțin diplomatice de opinii, toate, se estompează în momentul ciocnirii paharului și al discursului de mulțumire pentru serviciile aduse. Până și cea mai subțire urmă de contradictoriu se dizolvă în șampanie și o toleranță colegială cucerește pentru câteva secunde și cel mai îndârjit și celebru ambițios.

Oricum ar fi ele, despărțirile, înduioșătoare, optimiste, stresante, dureroase uneori, indicatoare nepatentate ale societății contemporane, există în momentul fiecăreia o zbatere în care sufletul se refugiază în colțurile ochilor și timpul îngheață. Pentru acea clipire simțim nevoia de a ne aminti de ele, pentru a ne regenera simțurile care au nevoie de liniștea unei pauze între două intrări în scenă. Pentru a putea juca în următorul act, împreună cu cei de lângă noi și cu alții de mai departe.