În vara acestui an, am vizitat la Muzeul de Artă din Cluj expoziția de fotografie documentară Plecat, semnată de fotograful Cosmin Bumbuț și jurnalista Elena Stancu – un proiect despre migrația românilor în Europa care m-a fascinat prin profunzimea implicațiilor sociale și afective și despre care am scris câteva impresii la vremea respectivă. După aceea, într-un interviu cu Ștefan Firică, am discutat despre formarea unui corpus literar al migrației în spațiul românesc, despre posibilia existență a unei estetici și/ sau ideologii proprii acestui fenomen în literatura contemporană, despre modul în care este reprezentată criza identitară a migrantului român, și altele.

Recent, interesat – sub o formă sau alta – de tema diasporei (dezbătută tot mai intens), am citit două cărți care se înscriu în această direcție: Camping și Când o să te faci mare (romanul de debut al lui Miguel Gane, Cuando seas mayor, 2019). Dacă scrisul Laviniei Braniște îmi era deja familiar, trebuie să recunosc că pe Miguel Gane – unul dintre cei mai cunoscuți (și vânduți) scriitori contemporani de limbă spaniolă (o discuție despre limitele literaturii și/ sau limitele personale nu ar strica, dar nu acum, ci într-un articol separat) – l-am descoperit abia odată cu apariția traducerii în română a cărții sale, realizată de Marin Mălaicu-Hondrari.

Componenta biografică

Simbolic, în interviul menționat deja, Ștefan Firică mărturisește: "literatura migrației are o componentă biografică destul de viguroasă, fără de care autorul riscă să trateze superficial conținutul traumatic, să-l estetizeze, să-l exotizeze. Chiar dacă n⁠-⁠a trăit experiența la persoana I, scriitorul poate avea rude, prieteni sau cunoștințe care au făcut⁠-⁠o […]." În cazul de față, ambii autori pornesc de la experinețe personale. Miguel Gane, pe numele românesc George Mihăiță Gane, s-a născut în anul 1993, în satul Lerești din județul Argeș, și s-a stabilit la Madrid din 2002, mărturisește că a scris o "poveste adevărată", deoarece cele mai multe dintre întâmplările din carte provin din propria experiență sau din cea a celor apropiați. La rândul ei, Lavinia Braniște declara într-un interviu acordat lui Bogdan Coșa că s-a folosit foarte mult din experiența de migrație a mamei sale în Spania, dar și din propria tentativă de a pleca, din 2007.

Deși ambii autori pornesc de la experiențe biografice evidente, Gane optează pentru un narator la persoana I, în timp ce Braniște preferă perspectiva la persoana a III-a — doar aparent obiectivă, după cum observă excelent Laura Lupu, întrucât textul e străbătut de numeroase inserții subiective. În consecință, Când o să te faci mare poate fi considerat un roman autobiografic, centrat pe un realism intim, în timp ce Camping se înscrie, mai degrabă, în registrul realismului social. Cu alte cuvinte, Miguel Gane pune accentul pe dimensiunea identitară, explorând procesul formării de sine, pe când Lavinia Braniște abordează mai degrabă o tematică economică și, pe alocuri, politică.

Nerespectându-se în totalitate intențiile/ mijloacele asumate, am descoperit un fenomen curios, care creează un (ușor) dezechilibru în economia generală a poveștilor: în ambele volume se resimte o "disonanță" între vârsta aparentă și profunzimea sau, dimpotrivă, infantilizarea percepției, în funcție de caz. Pe de o parte, deși narațiunea lui Gane e văzută prin ochii unui băiat de nouă ani, privirea care ordonează povestea rămâne constant una matură, conștientă, uneori chiar lucidă până la rigiditate. Pe de altă parte, la Braniște, atunci când naratorul împrumută perspectiva Sofiei, aflată la vârsta pensionării, tonul se "îmblânzește", devenind mai fragil, mai apropiat de o sensibilitate tânără, juvenilă, în contrast cu vârsta acesteia.

În fine, cei doi autori, fiecare din poziția sa, pornesc de la același context – fenomenul migrației economice de la începutul anilor 2000 – și caută să răspundă la cel puțin o întrebare principală: ce s-a întâmplat cu valul de imigranți din acea perioadă? Să le iau puțin (și) pe rând.

România, călătoria, Spania

Deși volumul lui Miguel Gane cuprinde 62 de capitole (care, după părerea mea, ar fi funcționat mai bine dacă unele ar fi fost reunite, întrucât așa pare mai degrabă fragmentat), Când o să te faci mare poate fi împărțit, în mod simbolic, în două părți principale – România și Spania – și una intermediară, călătoria.

În prima parte sunt expuse motivele care stau la baza plecării din țară – în principal instabilitatea financiară – însoțite de tensiuni familiale, reproșuri, insulte, un tată autoritar și o mamă vulnerabilă. Importante sunt episoadele, deși inegale, care surprind contrastele dintre mediile sociale, văzute (trăite) prin perspectiva unui copil de nouă ani — de la cadourile (ne)primite de Crăciun, până la hainele purtate și dorința neîmplinită de a avea o bicicletă. Pare să existe constant un termen de comparație, plasat în exterior, în relație cu "oamenii bogați". Acest contrast este subliniat, de pildă, prin familia lui Eduard, domnul Virgil și tanti Carmen, care dețin două dintre magazinele satului, sau prin modul discriminatoriu în care elevii sunt repartizați la școală, în funcție de statutul social. Cu toate acestea, există o dorință continuă de a-și depăși condiția, de a deveni cineva... când va fi mare.

Precaritatea sistemului educațional, condiția fragilă a femeilor, fariseismul oamenilor și nostalgia copilăriei rurale din anii 2000 alcătuiesc un tablou sugestiv al României acelei perioade. Totuși, ceea ce poate deranja în prima parte e tonul prea romanțat, încărcat de dramatizări – de multe ori – nejustificate.

Drumul spre Spania avea să dureze trei nopți și două zile. Oboseala, mizeria, întâmplările neașteptate, pasageri dați jos din autocar, probleme cu grănicerii maghiari și italieni, toate conturează o intrare dură în lumea de afară, plină de tensiune și frică. A fi imigrant înseamna și asta...

Ajunși în Spania, provocările (abia) începeau: pierderi diverse (vezi numele), adaptarea la climă și la o limbă necunoscută, munca necalificată (construcții tatăl, internă mama), sprijinul Crucii Roșii, participarea la centrul de zi alături de alți imigranți, tabăra de vară, bullying, tensiuni și incertitudini. Printre acestea, se strecurau însă și micile bucurii, semne fragile ale speranței: o baie utilată, un cărucior plin cu alimente, un telefon, un aparat foto, o vizită în jurul stadionului Santiago Bernabéu și altele asemenea – momente mărunte, dar prețioase, care facilitau adaptarea.

În noul context, unghiul comparației se deplasează pe axa Spania – România, marcând, pe alocuri, o "revenire" nostalgică (uneori afectivă, alteori critică) la țara de origine. Contrastul dintre cele două spații funcționează (și) ca un instrument de reflecție asupra identității.

"La noi în sat exista un pietroi pe care obișnuiam să stau. Se afla pe malul râului. De multe ori priveam de pe pietroi curgerea apei care uda totul în jur. Dar eu eram acolo, sus, și mă simțeam protejat, căci nimic nu mi se putea întâmpla.

În Spania nu aveam o asemenea piatră. Nici refugiul din măr. Nimic nu-mi aparținea și simțeam că cea mai mică inundație m-ar fi putut șterge cu ușurință de pe fața pâmântului."

Pare că totul e perceput ca altfel în țara de adopție: ouăle de Paște, pomul de Crăciun, fulgii de zăpadă ș.a. Diferit (nou și tragic) a fost și atentatul în urma căruia mama protagonistului a suferit cumplit. Însă, în tot răul s-a ascuns și un bine; după acel moment au primit "actele", iar odată cu ele și o formă de recunoaștere – nu mai erau imigranți ilegali, ci pur și simplu imigranți.

Personal, mi-a plăcut mai mult partea a doua a romanului, adică cea care surprinde viața din și despre Spania, prin multiplele sale implicații sociale legate de experiența migrației. Ca un arc peste timp, finalul aduce în prim-plan povestea de succes a personajului-narator, marcată de înscrierea la facultate – un gest simbolic al depășirii condiției și al integrării. Ceea ce – pe alocuri – mă duce cu gândul la ideea unui bildungsroman, unde procesul de formare a devenit posibil doar prin confruntarea, deopotrivă, cu dezrădăcinarea și (re)formarea identității.

Postura imigrantei

Într-un alt registru, Camping spune povestea Sofiei, aflată în pragul pensionării, care a părăsit România în 2002 tot din cauza instabilității financiare: rămasă văduvă la scurt timp după nașterea fiului ei, Robert, și rămasă fără locul de muncă de economistă la o fabrică de lactate, alege să plece în Spania. După ani de muncă și economii, reușește să cumpere un apartament în orașul natal, trecut pe numele fiului — pe care însă acesta îl vinde ulterior, sperând să investească pe bursă, ajungând (ironie a sorții) să locuiască din nou în casa veche, alături de bunic, Moșneguțu. Deși intriga și conflictul promit multe chiar de la început, pe parcurs acestea nu sunt dezvoltate pe măsura așteptărilor; unele personaje nu își găsesc deplina conturare (Robert, Moșneguțu), iar tensiunea se estompează treptat.

Lavinia Braniște construiește în Camping un "caz-tip", sigur, fără surprize epice: explorarea relației dintre mamă și fiul lăsat în grija bunicului; vinovăția absenței; problema limbii de adopție; instabilitatea joburilor (internă la vârstnici, lucrătoare într-un restaurant, "om bun la toate" în camping); "transferul" de pachete și bani pentru "băieții" de-acasă; vizitele reciproce ș.a. Din acest punct de vedere, autoarea surprinde, cred, majoritatea elementelor care țin de interioritatea și/sau exterioritatea profilului personajului: postura de imigrantă...

În cazul de față, sexagenara încearcă să recupereze ceea ce n-a trăit la timp. E perioada conștientizărilor (deși tardive), generate de apropierea pensionării și a reîntoarcerii în România, la care se adaugă "pierderea" apartamentului de către băiat. Prin urmare, Sofia începe să-și calculeze timpul liber la milimetru. Trăind (cu ghilimele de rigoare) pe mai multe granițe (la propriu sau la figurat), protagonista are un mare regret: viața i-a trecut printre degete. Și cu ce folos?

"Își dă seama abia acum, înainte de plecare, cât de restrânsă e aria pe care o cunoaște în țara adoptivă. E vorba de o rază mică de câteva sate și orășele în jurul metropolei, acolo unde o poate duce ușor transportul public. N-a fost niciodată în capitală. N-a fost niciodată în alte regiuni autonome. E plecată în Europa de douăzeci de ani, dar Europa este o fâșie aridă înghesuită între Autostrada Mediteranei și Mediterana însăși, atât de puternic modelată după cerințele turistice, încât până și localnicii se poartă ca turiști."

*

În fine, fără un epic spectaculos, cu dialoguri puține, cei doi autori au mizat pe descrieri, adesea încărcate de un lirism intens – uneori, poate, chiar prea intens. Cele două romane, re-prezintă, aș spune, o poveste de succes (Când o să te faci mare) și una mai degrabă de eșec (Camping). Două povești principale care se împletesc și se întâlnesc cu numeroase alte episoade secundare, conturând tabloul unei diaspore diversificate – români, și nu doar, care s-au confruntat sau se confruntă cu dorul, cu absența, cu rușinea, cu abandonul, cu crizele identitare, cu transformările profunde și cu traumele migrației. De citit!