Când am ajuns noi, toată lumea era deja așezată la masa. Am mințit că am intârziat din cauza traficului și toți s-au mirat că fix astăzi s-a găsit atâta lume să plece cu mașina. M-am așezat pe un scaun, într-un colț, unde cu greu mi-am făcut loc din cauza bradului mult prea mare pentru camera aia. Încă dinainte să intrăm pe ușă îi spusesem lui Robert că n-am chef să stăm mult, că îi aud cum se agită și urlă deja din scara blocului și să caute de pe-acum o scuză ca să plecăm cât mai repede acasă. Nu m-au ținut prea mult de vorbă, slavă Domnului, și și-au continuat discuțiile.

- Nu știu ce să mai fac cu copilu’ ăsta, ne-a mâncat zilele, și mie și lu’ nevastă-mea. Ieri, în ajun, toată ziua am așteptat la IPJ, am așteptat să vedem ce o să facă cu ăsta. Nimic concludent. Stăm ca pe ace. Bă, Robert, și i-am dat de toate, l-am trimis la facultate, l-am lăsat să facă ce-a vrut, n-a muncit o zi în viața lui putoarea, și ne mănâncă zilele de zici că suntem dușmanii lui. Zici că vrea să ne bage-n mormânt înainte de vreme, a zis Grigore, de parcă și noi asistaserăm la discuțiile lor de până mai devreme.

- Da’ ce s-a întâmplat? Ce-a făcut?

- Ieri s-a dus handicapatu’ ăsta la poliție să dea declarație că el a omorât pe cineva și că vrea să coopereze. L-au ținut ăștia de la Secția 6 de la 5 dimineața până pe la 8 și după l-au dus la IPJ, să se ocupe ăia de la Omoruri. Le-a pierdut timpu’ și la oamenii ăia. Am stat să le explicăm că așa face el, că e mincinos patologic și că mereu inventează fel de fel de scenarii: ba că s-a bătut cu nu știu cine, ba că i-a furat nu știu cine habar n-am ce, ba că, ba că... Are probleme, da’ să se ducă la poliție, să facă el așa ceva... nu ne așteptam că se ajunge aici. Au zis că-i fac dosar fie că l-a omorât p-ăla, fie că nu.

            În tot timpul ăsta Ștefan era și el la masă și nu zicea nimic. Mă simțeam puțin neliniștită și nu-nțelegeam rostul unui astfel de subiect la masa de Crăciun, mai ales că persoana despre care se vorbea era și ea la aici și cuvintele pe care taică-su le alegea erau stânjenitoare. Parcă simțeam și eu rușinea lui. După ce Grigore s-a sfătuit puțin cu Robert, că și el e polițist, că poate are cum să-i ajute, măcar cu un sfat, măcar să le zică cum să procedeze de acum înainte, măcar să le explice demersurile, să le confirme că ăia de la IPJ au exagerat și că copilul lor o să scape cu cazierul curat, subiectul părea să se fi consumat și am găsit prilejul să mă ridic și să fumez o țigară. L-am chemat și pe Ștefan.

            Stăteam pe un scaun înalt, de bar, iar Ștefan stătea sprijinit pe pervazul geamului. Fumam amândoi în liniște. Acum nu găseam prea multe lucruri de discutat, deși când ne întâlniserăm cu alte ocazii am mai schimbat două-trei cuvinte. Nu mi se păruse niciodată un copil cu probleme, cum zicea taică-su. Ori nu reușisem să-l citesc. Mi se părea un copil de o normalitate plictisitoare, despre care știam, tot din auzite, că nu prea știe ce vrea să facă cu viața lui. Era student la Agricultură, tot la insistența lui taică-su, care avea nu știu câte hectare de pământ și, în mare, cu asta se ocupa. Mi se părea evident că ăsta e unul din motivele pentru care copilul lui știa să facă prea multe, conștient fiind că o să-i rămână oricum tot ceea ce părinții lui aveau. Imediat după ce a terminat prima țigară și-a aprins-o pe a doua și s-a întors spre mine ca să-mi dea bricheta. "Tu ce crezi?" m-a întrebat. "Crezi că am omorât pe cineva?" Am așteptat câteva secunde înainte să-i răspund. Cumva eliminasem complet posibilitatea ca Ștefan să fi făcut într-adevăr un lucru atât de teribil încă de când tatăl lui ne povestise cum și-au petrecut ziua de ajun. Nu-l vedeam capabil nici să omoare pe cineva, iar să omoare pe cineva și să-și șteargă urmele nici atât. I-am zis, totuși, să-mi povestească cum a făcut-o.

Mi-a zis că s-a întâmplat acum vreo 5 ani și să nu cumva să cred că a fost ceva premeditat. Taică-su nu-i mai dădea bani de buzunar, era o perioadă dificilă pentru ei, aveau datorii, așa că a vrut să ajute. Adică să se ajute pe el. Văzuse cum se face metamfetamina într-un serial de pe Netflix și nu a fost nevoie de prea multă documentație ca să învețe să facă singur ceva similar, ca să vândă la rândul lui. Și-a comandat substanțele de pe Deep Web sau Telegram, a zis că nu mai știe sigur, și că le-a ținut în beci la bunică-sa până a prins curaj să se apuce de treabă. A ales ca locație o casă părăsită din Bragadiru. Trebuia să-și fi dat seama că avea să se întâmple ceva care să-l încurce, pentru că până în punctul ăla totul mergea mult prea bine, iar el se știe ghinionist, știe bine că nimic nu-i iese cum trebuie. Dovadă că încă de la prima încercare un pahar Berzelius a explodat și a făcut un zgomot puternic, nu mai zic cât fum a scos. Nu se mai putea sta în casa aia și pe el deja îl luase amețeala de la cât fum inhalase. Când a ieșit la aer a văzut că venea spre el un bărbat în vârstă, de fapt nu, cam de vârstă cu ta-su’, care imediat l-a luat la întrebări. Ce s-a întâmplat, ce s-a auzit, a pățit ceva, ce-i cu el acolo, de ce-i curg ochii în halul ăla? I-a zis scurt că nu-i treaba lui și să plece mai repede, că n-are chef de el, cuvinte la care bărbatul a reacționat urât, l-a înjurat, a dat chiar să intre în casă și l-a amenințat că sună la poliție. Știa că nu poate să-l lase p-ăla să-i facă felul, nu-i era de poliție cât îi era de ce o să-i facă taică-su când aude, așa că l-a luat la bătaie. Și l-a bătut, l-a lovit cu pumnii l-a lăsat lat, l-a lovit apoi cu picioarele până bărbatul nu mai mișca și nu mai scotea niciun sunet, s-a speriat și a plecat. S-a întors la trei zile ca să strângă lucrurile din casă și l-a găsit pe bărbat tot acolo, în drum, mort. Nu l-a mai atins și s-a dus acasă.

            Ascultându-l, mi se părea că-mi mărturisește o întâmplare de-a dreptul fantezistă, care, pe cât de detaliată, pe atât de lipsită de sens și continuitate. L-am întrebat de ce a recunoscut abia acum, după atâta timp, mai ales că scăpase cu atâta ușurință, și mi-a spus că a vrut să-i dea peste nas lui taică-su. Dacă-l urăște, măcar să-l urască cu un motiv bun. Chiar și așa, și-a retras declarația, și-a cerut scuze pentru un așa mare deranj în ajun, și oricum ei cică n-au găsit nimic: "sunt, vezi Doamne, neconcordanțe în povestea mea, nu-s persoane dispărute în perioada aia, m-au întrebat cine naiba l-a adunat pe omu’ ăla din drum, da’ ce să fac, au trecut cinci ani, am povestit și eu ce și cum mi-am amintit. Nu știu cum să-i ajut mai mult de atât." A oftat și mi-a zis că nu prea știe ce să facă de acum înainte. Nici nu vrea să facă ceva anume. Dacă l-ar fi băgat la închisoare i-ar fi fost mai ușor, cu siguranță, ar fi scăpat măcar de gura lu taică-su’.  

            Cântăream posibilitatea ca povestea lui să aibă în ea o urmă de adevăr și mă tulburam când, gândindu-mă că poate chiar a făcut o nenorocire, nu găseam în ochii lui nici măcar o urmă de vinovăție. Și totodată îmi era milă de el. Nu părea să-i pese de soarta lui prea mult. Situația dintre el și tatăl lui era de-a dreptul deprimantă. Din ce văzusem, interacțiunile lor erau puține și stângace, iar Ștefan părea să-l evite cu orice preț, să nu trebuiască, parcă, să-și amintească de răceala dintre ei, ca atunci când vezi pe trotuar o persoană cu care n-ai mai vorbit de mult și treci strada ca să nu trebuiască sa o saluți.

I-am zis că nu îl cred nici eu și a ridicat din umeri. Oricum nu-l interesa. Robert m-a ascultat: a zis că i-au scris de la muncă și că trebuie să plecăm. I-am urcat lui Ștefan Crăciun fericit și i-am spus să aibă grijă de el indiferent de ce urmează. Spre surprinderea mea, a zis că așteaptă să ne revedem și că el crede că noi ne asemănăm în anumite privințe. Aș fi vrut să mai am timp să-l întreb la ce se referă, dar era deja târziu. Nu găseam nimic care să ne lege, abia dacă ne cunoșteam, așa că am văzut replica lui drept încercarea de a-mi spune că s-a simțit în largul lui discutând cu mine. În drum spre casă m-am gândit că nu vreau să-l revăd prea curând. Discuția cu el îmi dăduse o stare de neliniște, iar replica de la plecare mă lăsase cu senzația că el și-ar fi putut forma, deși cuvintele pe care le-am schimbat au fost puține, niște impresii greșite despre mine, care eram convinsă că nu mi se potrivesc.