59 / 12 aprilie, 202159 / 12 aprilie, 2021
autoportret cu saxofon
nu îți vorbesc pre limba veacului, pentru că
limba veacului
e peltică
și rea la gust.
o să trebuiască să o spun altfel, să sap șanțuri de apărare,
să ridic turnuri
în jurul a ceea ce am crezut că poate scânci
cu glasul fiului meu?
cheamă-mă
și o să-ți povestesc în amănunt ultimele progrese ale
tehnocraților care îmi înlocuiesc sângele
și poartă negocieri cu luna plină de deasupra
bursei de mărfuri eu când
aud un saxofon este brooklyn
iar placiditatea de metal iresponsabil a paternității mă
lasă lat
ca metodele cele mai sofisticate
pe care ai mei le-au brevetat de la
ultima febră bubonică-ncoace desigur nu e
mare lucru să crăpi craniul
unei primate melancolice care nu vrea decât să se
întoarcă printre ai ei să i-l umpli cu electrozi desigur
aceste experimente ne vor ajuta să aflăm totul
despre supraviețuire chiar și
în absența iertării despre ce lăsăm în urmă
și despre privilegiu la subiecții ce râd prea des și fără motiv
aproape epuizați aproape euforici
înaintând prin
praful care se joacă așa de frumos în lumină.
*
secvențe
cum se scurge
lumina leșioasă pe
zidul
din spatele cazarmei
cum se scurg ochii
soldaților
după fetele vioaie
ce se-ntorc
târând prin praf
geamantane
și sacoșe de rafie
către poarta
internatului
am văzut un câine
mâncând chiștoace
un graur
șchiop
cu ciocul de culoarea
mierii
o pisică ce îl pândea
pe treptele unei
cafenele cu faimă
un miel adormit
în brațele micuțului
cerșetor
trecând din
vagon în vagon
șireturile lui rupte
soioase
ca inima unui
popor veteran în
lamentații și ciudă
bărbați încă-n putere
urlând alcoolizați
agitându-se pentru o
cauză
deplorabilă
se împlinea un an
de la moartea
tatei
n-am priceput
nimic din
toate astea
și nici de acum încolo
nu-mi fac
iluzii că o să
Ne trezim înainte de răsărit,
o masă bună în zori, cerealele, cafeaua cu lapte
și un efort prelungit de voință să nu cedăm.
Către prânz ne apucă pe toți deodată sughițul
(sigur dincolo vorbesc iar despre noi
dincolo nu dau doi bani pe alibiurile stângace care
credeam că ne vor salva de orice-o să vină.)
Vizitele nu sunt permise celor în carantină
deși e destul spațiu pentru obișnuitele
scuze și procese de conștiință ale inocenților care
încearcă să mai răzbească în ciuda a tot ce ni s-a arătat.
Fiecare o face din motivele lui.
Desigur, merge și blindați cu măști N95 și cu
telefonul vârât într-o punguță-n buzunarul de la spate –
e o chestiune de sinceritate pe care și-o pun
toți ăștia care-și zâmbesc pierduți din mașinile oprite
la barieră.
Multă vreme de-acum încolo bariera nu se va ridica,
nădăjduiesc că ți-ai făcut provizii serioase
în așteptarea următoarei pandemii
și ești la zi cu exercițiile de stăpânire a panicii.
Ziua este aproape egală cu noaptea,
etic vorbind putem percepe realitatea și cu ochii închiși.
Totul e doar o chestiune de perspectivă, spune iubita mea.
Iubita mea poartă kimono vișiniu și tranșează
plâmânii celor mai pregătiți candidați.
Cei mai pregătiți candidați nu vor decât să-nceteze.
Va înceta, deși ne-am pregătit în toți anii ăștia pentru
intervențiile care nu dor și nu lasă urme.
Va înceta, deși am crezut că vom apuca ziua când
suferința o să fie doar amintire
pentru copiii nepăsători din antropocen.
Va înceta, îți promit, dar
acum mergi la culcare, dragule,
mergi la culcare și uită, dacă mai poți.
Claudiu Komartin (n. 1983, București), liderul generației 2000, remarcabil prin formula care a creat o școală lirică, a publicat poeme, adunate în volumele Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009), Hemoragia soarelui (ediție bibliofilă în două exemplare, 2009), cobalt (2013), Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017. Unele dintre ele au fost traduse în mai multe limbi și reeditate. Printre altele, Claudiu a tradus șase cărți de proză și patru de poezie, semnate de: Kurt Vonnegut, JMG Le Clézio, Tahar Ben Jelloun, Philippe Claudel, Gheorghi Gospodinov, Gökçenur Ç. ș.a. Este redactor-șef al revistei Poesis internațional și al Casei de Editură Max Blecher și vicepreședinte al PEN România (2019). Este și editorul mai multor antologii de poezie recentă și contemporană. Premii: Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu" (2003), Premiul „Iustin Panța" pentru debut, Premiul pentru debut al revistei „România literară” (2003), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (2005), Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură (2017), Premiul „Cartea de poezie a anului 2017”, acordat la Festivalul Național „George Bacovia”, Premiul „PEN România”.
Isabel VINTILĂ este legată de avangardă printr-o exegeză asupra operei lui Naum și cunoscută în mediile literare pentru eseuri și proză scurtă. Romanul la care lucrează acum propune o poveste exotică, o parabolă, în centrul căreia se află niște femei și-un personaj bizar. Imaginarul ei mizează pe latura vizuală, pe un topos declarat oriental, cu morfologii suprarealiste. Foarte atent lucrat, fragmentul de proză, publicat mai jos, la rubrica Noua literatură, dovedește observație prozistică și cultură, dar și un evident atașament față de poveste, ceea ce promite și arhitectură epică de rezistență. Dar asta vom vedea abia când îl termină. Portrete convingătoare, flux narativ cu accente lirice și bio-flashuri, cu încărcătură psihologică - iată numai câteva dintre atuurile povestirii Păsărarul.
Pentru a continua aventurile acestui neobișnuit personaj, Isabel stă uneori pe treptele unei case, unde am întâlnit-o și eu într-o dimineață, și vorbește cu spiritele.
Doina RUȘTI
O cronică de Alexandra Niculescu
favorit la Premiul Nobel pentru literatură
Eu pândesc fiecare carte nouă a lui Vargas Llosa, sunt dependentă, chiar dacă Tiempos recios (Vremuri grele), precedentul lui roman, a fost doar o umbră a altor cărți de-ale lui, tot nu mă las, știu că ceva sclipitor găsesc până la urmă.
Mulți scriitori au simțit nevoia să fie aproape de Borges, pe toți i-a atras ca un magnet, și toți au scris despre întâlnirile lor (primul care îmi vine în minte e Alberto Manguel, cu Sfârșitul bibliotecii mele, practic o odă adusă cărții și lui Borges). Ca o avanpremieră, a apărut în ziarul El país un interviu întreg luat de Vargas Llosa lui Borges, în ’81 - interviu care face parte din carte. Ce mi-a atras atenția din discuția lor savuroasă: Borges nu avea cărți de-ale lui și nici despre el în bibliotecă. Îi plăcea să recite versuri din Emilio Oribe. N-a suportat să citească Bâlciul deșertăciunilor. Susținea superioritatea prozei scurte față de roman, care, după el, este un gen canibal, ce înghite toate celelalte genuri.
Dialogul lor a avut și momente amuzante, ca secvența despre originea cuvântului ciocolată. Dar a atins și teme mai serioase, ca naționalismul (împotriva căruia Vargas Llosa a luptat întotdeauna). Și da, s-a ajuns totuși și la milongas, despre care a Borges a scris atâta! Deci: eu aștept cartea.
APARE pe 18 iunie!
Alexandra NICULESCU
BESTSELLER
- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)
Pe SCENA 5, la Iași un spectacolul-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm
Copyright © optmotive.ro
