OPTm
nr. 86

Moartea la Minneapolis

Pe 25 mai 2020, la Minneapolis, George Perry Floyd, un cetățean american de culoare, în vârstă de 46 de ani, era ucis de un polițist alb, după ce fusese arestat în urma unui denunț: Floyd ar fi încercat să plătească niște cumpărături cu o bancnotă de 20 de dolari falsă. Derek Chauvin, ofițerul care l-a încătușat, a stat cu genunchiul pe gâtul celui reținut timp de 8 minute și 46 de secunde (și a continuat chiar și după ce devenise evident că victima se sufocase). Două autopsii efectuate după moartea suspectului au concluzionat, la unison, că a fost vorba despre omor. Chauvin se face deci vinovat de crimă de gradul al doilea (omor din imprudență), iar ceilalți trei ofițeri care erau de față la arestare sunt, în consecință, complici la crimă. Pe numele tuturor agresorilor s-au emis mandate de arestare și, într-o societate normală și echilibrată, totul s-ar fi terminat aici.

Dar Republica lui Trump nu este o societate normală și nici una echilibrată. Uciderea lui Floyd a declanșat, aproape imediat, cel mai virulent val de proteste antirasiale pe care le-a cunoscut America vreodată, depășind, ca amploare și intensitate, chiar și manifestațiile din anii ’60, coagulate în jurul lui Martin Luther King (și care aveau ca obiect, în subsidiar, războiul imoral purtat de Statele Unite în Vietnam, raliindu-se astfel contraculturii hippie). Desfășurate sub sloganul „BLM” (Black lives matter), manifestațiile de stradă au început, previzibil, în Minnesota, apoi s-au răspândit cu repeziciune în aproape toate statele continentale americane, iar, la momentul scrierii acestor rânduri, ele se extinseseră, practic, în întreaga lume, din Europa până în Australia.

Protestele sunt îndreptate, pe de o parte, împotriva violenței excesive a poliției și, pe de altă parte, împotriva rasismului distilat și vehiculat de mediile conservatoare americane, profund sexiste, naționaliste și religioase, ale căror exponent vizibil rămâne președintele Trump. Nu în ultimul rând, criza economică provocată de epidemia încă neîncheiată de COVID-19 și având ca rezultat concedieri masive și șomaj alarmant în rândul muncitorimii paupere a jucat un rol important în coagularea revoltelor, furnizându-le acestora un mobil inconturnabil.

Deși protestele sunt, în proporție covârșitoare, pașnice, au existat și jafuri însoțite de distrugeri materiale. Și de aceste excese nefericite, însă inevitabile în cazul unor mari mișcări sociale profită tocmai extrema dreaptă, elemente ale ei acționând, pe alocuri, ca agents provocateurs. Prin urmare, extrema dreaptă se grăbește să facă apel la forța brută pentru a dispersa masele rebele. De aceea este foarte important ca mișcările de stradă să continue o linie non-agresivă și non-provocatoare față de forțele de ordine, astfel încât acestea din urmă să nu mai aibă niciun pretext pentru a desfășura măsuri de constrângere fizică în raport cu protestatarii, care, în definitiv, le pot fi rude sau prieteni.

Două exemple de proteste pașnice îmi vin în minte și ele ar putea fi utilizate cu abilitate de cei revoltați în această perioadă. În primul rând, mă gândesc la Gandhi și la forma sa de rebeliune non-violentă, satyagraha - literal, fidelitatea față de adevăr. Demantelarea aparatului colonial al Raj-ului britanic și independența Indiei s-au obținut, la scurt timp după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, doar grație protestului pașnic, dar ferm. În al doilea rând, îmi amintesc de un episod din istoria radicalismului florentin. În 1849, mai mulți toscani manifestau împotriva ocupației austriece, cu sloganul „Moarte austriecilor”. Când unul dintre soldații imperiali a căzut însă de pe cal, cetățenii Florenței s-au grăbit să-l ridice de la pământ, s-au asigurat că nu este rănit, l-au ajutat să încalece și abia apoi și-au reluat liniștiți sloganul „Moarte austriecilor”.

Cătălin GHIȚĂ

Prof. univ. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, coordonator de doctorate, membru al BARS (British Association for Romantic Studies), Cătălin a publicat și editat peste 20 de volume, apărute în țară și în străinătate. Membru PEN, USR.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

Noua Literatură

Isabel VINTILĂ este legată de avangardă printr-o exegeză asupra operei lui Naum și cunoscută în mediile literare pentru eseuri și proză scurtă. Romanul la care lucrează acum propune o poveste exotică, o parabolă, în centrul căreia se află niște femei și-un personaj bizar. Imaginarul ei mizează pe latura vizuală, pe un topos declarat oriental, cu morfologii suprarealiste. Foarte atent lucrat, fragmentul de proză, publicat mai jos, la rubrica Noua literatură, dovedește observație prozistică și cultură, dar și un evident atașament față de poveste, ceea ce promite și arhitectură epică de rezistență. Dar asta vom vedea abia când îl termină. Portrete convingătoare, flux narativ cu accente lirice și bio-flashuri, cu încărcătură psihologică - iată numai câteva dintre atuurile povestirii Păsărarul.

Pentru a continua aventurile acestui neobișnuit personaj, Isabel stă uneori pe treptele unei case, unde am întâlnit-o și eu într-o dimineață, și vorbește cu spiritele.

 

Doina RUȘTI

 

 

Cartea săptămânii

Povestea cu elefantul vizirului

de Ivo Andrić

Recomandată de

Catrinel POPA

 

Târgul Cărții

O cronică de Alexandra Niculescu

 

 

Adriana IRIMESCU (Titieni) în Livada de vișini

 

NOUTĂȚI

 

 

Mircea CĂRTĂRESCU

favorit la Premiul Nobel pentru literatură

 

 

 

Festivalul de Teatru de la Sibiu continuă

ediția 2020

 

 

 

Mario Vargas Llosa – Jumătate de secol cu Borges

Eu pândesc fiecare carte nouă a lui Vargas Llosa, sunt dependentă, chiar dacă Tiempos recios (Vremuri grele), precedentul lui roman, a fost doar o umbră a altor cărți de-ale lui, tot nu mă las, știu că ceva sclipitor găsesc până la urmă.

Mulți scriitori au simțit nevoia să fie aproape de Borges, pe toți i-a atras ca un magnet, și toți au scris despre întâlnirile lor (primul care îmi vine în minte e Alberto Manguel, cu Sfârșitul bibliotecii mele, practic o odă adusă cărții și lui Borges). Ca o avanpremieră, a apărut în ziarul El país un interviu întreg luat de Vargas Llosa lui Borges, în ’81 - interviu care face parte din carte. Ce mi-a atras atenția din discuția lor savuroasă: Borges nu avea cărți de-ale lui și nici despre el în bibliotecă. Îi plăcea să recite versuri din Emilio Oribe. N-a suportat să citească Bâlciul deșertăciunilor. Susținea superioritatea prozei scurte față de roman, care, după el, este un gen canibal, ce înghite toate celelalte genuri.

Dialogul lor a avut și momente amuzante, ca secvența despre originea cuvântului ciocolată. Dar a atins și teme mai serioase, ca naționalismul (împotriva căruia Vargas Llosa a luptat întotdeauna). Și da, s-a ajuns totuși și la milongas, despre care a Borges a scris atâta! Deci: eu aștept cartea.

APARE pe 18 iunie!

 

Alexandra NICULESCU

 

 

 

În numărul acesta semnează

 

 

Recomandări OPTm

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cronică de Anca Eftenie

 

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anul BEETHOVEN

 

Liviu Szoke recomandă cărți cu greutate

plus o cronică

 

 

 

CU AROME DE TIPAR

 

 

 

 

BESTSELLER

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

 

 

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

 

 

 

 

 

 

Pe SCENA 5, la Iași un spectacolul-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm

 

 

 

Copyright © optmotive.ro