Păsărarul

Vă puteți închipuit încă de la început că Păsărarul are pe cap o pălărie imensă din paie, că târâie în jurul lui colivii mai mici sau mai mari și că șuieră în toate limbile păsărilor. Înfățișarea lui de zburătoare și fascinația aproape bolnăvicioasă pe care o are pentru oameni, care îl sperie și de care nu se poate lipsi însă prea mult timp, îl fac să rămână întotdeauna singur. Căci nici păsările nu îi pot alunga singurătatea și nici oamenii nu reușesc să o facă. Vara, femei parfumate, în rochii transparente își trag sufletul pentru o clipă sub umbra copacului în care se ascunde. Simțindu-se privite, femeile zăbovesc făcându-și vânt cu batista sau cu pliantul primit la colțul străzii. Așa e în toate orașele mari, pe femei nu le rușinează privirile. Caută cu voluptate ochii umezi, cu pupilele mărite ale celor din jur ca să le mângâie corpurile de sus până jos cu poftă nerușinată sau doar cu admirație ostentativă.

În orașe, femeile își plimbă singurătatea prin magazine cu miros de țesătură vopsită, prin cafenele, birouri aglomerate, autobuze greoaie. Femeile calcă asfaltul cu pantofii lor incomozi, în fustele lor strâmte, cu gențile lor grele. Sub machiajul femeilor, obrazul îngrijorat, ochii obosiți. Buzele roșii ale femeilor mușcă aerul tare al dimineților. În orașe, femeile îmbătrânesc repede la fel ca mamele și bunicile lor, timpul furându-le nu doar reflexele, ci și visele. În orașe, toate femeile visează o pasăre uriașă care plutește nevăzută deasupra clădirilor.

Păsărarul privea din locul lui femeile acelea care se schimbaseră atât de mult în anii din urmă.

PRIMA FEMEIE

albastre ziduri prăfoase

*ochii femeilor berbere *

mă privesc de după văl

Isha își ștergea fața cu un colț al șalului care i se desprindea din dreptul urechii. Era cald și avea multă treabă. Și-ar fi făcut puțin timp ca să mai viseze cu ochii deschiși, dar trebuia să încarce nisip în ranițele măgărușului care deveni deodată nerăbdător în așteptarea mâinii de mei pe care i-o promisese. O femeie berberă nu are timp să viseze sau nu are voie. Își mai amintea cum o dojenise aspru maică-sa într-o zi, când dusă pe gânduri, împletise greșit coșul de nuiele în care trebuia păstrată făina. Măgărușul scoase un sunet dezaprobator. Nisipul pentru noua lor casă era prea greu. Era visul mamei să aibă o casă nouă și o mică grădină de legume care să le îndestuleze familia. În visul Ishei trăia însă o pasăre mare albastră ca rochiile fetelor nemăritate. Nu știa dacă năluca ei era o pasăre sau un bărbat straniu care putea să o facă să lase în urmă locuințele mărunte și prăfoase din satul în care se născuse. Nuiaua lungă de care Isha nu se despărțea niciodată lăsa o dâră lungă în nisipul roșiatic. Păsările au nevoie de o urmă ca să se întoarcă acasă. Păsările vor părăsi până la urmă ținuturile ploioase și neprimitoare și se vor întoarce în sufletul ferbinte al deșertului.

O pasăre mare ca el nu poate să își facă apariția în lumina soarelui. Răcoarea serii îl aduce în cadrul deschis al ușii joase. Liniștea și răcoarea serilor de vară din ținuturile pe care Isha nu le va vedea niciodată adună păsările laolaltă. Pe jos, în camera mică în care își ghemuiește somnul Isha, sunt suprapuse multe covoare colorate. Miroase frumos a ulei de argan de pe mâinile arămii ale Ishei. L-a așteptat prea mult și a adormit. Păsărarul se întoarce și pleacă. Visul albastru al fetei îl însoțește peste tot.

Isha ieși afară din camera joasă în aerul greu al nopții și își spuse că aceasta ar putea fi o vreme pentru ea, pentru închipuiri și speranțe. Nu avusese timp niciodată să se întrebe ce este dincolo de cerul acela adânc, de întinderile nesfârșitului deșert. Unde duceau pașii călătorilor, unde se sfârșea toată această vrajă? Lângă peretele din spatele casei, așezată cu picioarele sub ea, Isha îl aștepta uneori câte o noapte întreagă. Asta nu era însă o noapte în care să stai și să cauți pentru că vântul șuiera ridicând în aer vâltori cafenii de nisip. Cu șalul tras peste obraz, Isha știa că astfel de nopți își alegea el să apară. Când nimeni nu umbla pe afară, când animalele stăteau întoarse cu spatele spre drum, silueta lui alungită se arăta mai întâi spre apus. Iar ea se întreba ce fel de pasăre zboară prin furtuna de nisip, ce fel de om trece peste dune numai ca să zărească o femeie. O pasăre mare albastră părea să-l acopere cu aripile frânte. Ochii rotunzi clipeau des, părul ca lungi pene negre îi acoperea fața. Și atunci Isha simțea cum îi ard ochii sub pleoape, că buzele îi pulsează, că pielea i se transformă în crustă fierbinte. Acesta nu este un bărbat care să mă răpească și să mă ducă în corturile sale, mamă. Acesta nu este o pasăre pe care vântul să o poarte departe. Și gândul i se curma pentru o clipă și nu mai știa ce să creadă. În mintea lui ea tremura cu ochii întorși înăuntru. Avea o rochie verde, iar eșarfa îi acoperea fața.

Pasărarul își răsfira atunci aripile mari. Din gâtlejul lui ieșeau sunete stranii. Nici vântul și nici noaptea nu puteau opri zborul până la Isha. Și fata își simțea din nou sufletul ușor. Pentru a fi fericite, femeile berbere nu au nevoie decât ca bărbații lor să se întoarcă acasă.

Zumrud stătea

sub copacul lui verde

cu penele lungi

cu ghearele strânse.

Sângele lui,

sângele marii păsări Zumrud,

încolăcea lumea.

Zumrud, zise ea,

închizând ochii,

sub copacul tău verde

strângi ghearele lungi.

Pentru că trecuse deja de 20 de ani, Isha trebuia să se gândească la căsătorie. Tuaregii nu își iau femei care nu vor să se mărite. Înalți, subțiri, îmbrăcați în tunicile lor largi, bărbații albaștri știau deja cine avea să o pețească pe femeia aceea care pica mai tot timpul pe gânduri, care colinda noaptea în jurul casei cu privirile pierdute. Moussa lăsa timpul să treacă nu pentru că nu ar fi avut curajul să o ia în casa lui sau pentru că i-ar fi displăcut ceva din ființa ei mică și stranie. Nu se temea că Isha ar putea fi dată altcuiva, nu pentru că nu ar fi fost frumoasă, ci pentru că nimeni nu s-ar fi încumetat.

A DOUA FEMEIE

*Aseară visase că o femeie scundă, cu sânii mari, leneș lăsați să curgă, o spăla pe cap într-un salon de coafură bizar. Camera era mare și pătrată, iar obiectele erau cărămizii, galben-muștar, maro și verzi. Toate scaunele și canapelele erau pline de lucruri mărunte, haine, pahare fără picior și cărți. Haide, capul în chiuvetă! Nu vedea nici o chiuvetă la început, apoi femeia îi spălă capul cu o apă sălcie. E mult roșu în el, dar tot trebuie să mai punem. În vis, simțea din nou prezența lui. Parcă o urmărea de peste tot cu privirea transparentă. Ar fi vrut să îl strige pe nume, dar nu reușea. Îi era frică că apa ar fi putut să îi intre în ochi. Ah, frica asta care nu se mai termină! *

Se trezi cu sufletul greu și cu o stare de părăsire. El nu mai privea. Doar frica rămăsese. Cafeaua și aerul cald de vară risipiră puțin din singurătate. În arbustul de iasomie cântau păsările lui. Odată, înainte de a pleca, îi spusese că iasomia are mirosul morții, dulce, feminin, care te poartă de pe lume.

În fața blocului cântă iar păsări mărunte. Se întreba de câte ori nu le ascultase la 5 dimineața. Păsările au o bucurie ciudată când începe ziua. Somnul le fură memoria și dimineața devine iar și iar începutul existenței. Vara schimbă fața lumii. Vara poate trăi și visa, vara îl așteaptă să plutească pe vânturi calde, să străbată mirosurile acrișoare ale orașului, să intre prin fereastra deschisă și să se cuibărească pe una dintre canapelele mari. Dacă ar fi o pasăre, în acele momente l-ar acoperi cu aripile ca să știe cât i-a lipsit. Păsările se întorc întotdeauna acasă după ce lasă în urmă uscatele ținuturi africane. Privirea lui tristă și rotundă păstra imprimat chipul unei alte femei cu palme uscate închise peste gură, cu privirea fixă și întrebătoare. Ce iubesc femeile? O respirație liniștitoare în nopțile singuratice, o mână caldă care se sprijină indiferentă de picior, zâmbetul neliniștit, suflul gurii gata să mai rostească un cuvânt. Ce iubesc femeile? Păsări mari cu capete teșite și ochi rotunzi roșiatici, chemarea lor ascuțită și sacadată.

Se gândea mereu la această ființă care părea că se rupe mereu în două. Avea ochi de pasăre albastră, cu pielea transparentă întinsă la colțuri, o privire rotundă din aceea care te învăluie pentru a te țintui mai apoi stăruitoare. Păsărarul avea picioare lungi și subțiri, dar mâinile îi erau frumoase, puțin mai închise la culoare, ușor uscate. Păsărarul era un bărbat tânăr. Codițe împletite îi atârnau din păr ca la șoimi. Nu purta pălării mari de paie și nici nu trăgea după el colivii cu păsări cântătoare. Doar penele lor le purta la gât, cântecul le răsuna în vocea-i caldă și joasă. Uneori șuiera dintr-o dată și atunci își țuguia încurcat buzele a căror greutate îl făcea să pară și mai nesigur. Păsărarul își chema mereu păsările, ele îi răspundeau și se adunau transparente ca niște năluci la picioarele lui. Și era atât de frumos păsărarul încât, de câte ori îl privea ar fi devenit pasăre transparentă și i-ar fi acoperit spatele cu penele ei cenușii, l-ar fi aspirat, l-ar fi absorbit, i-ar fi învelit capul în aripi, l-ar fi înghițit. S-ar fi îmbrățișat atunci în niște gheare metalice, unghiile lui ascuțite i-ar fi sfâșiat carnea de-a lungul brațelor, i-ar fi sfârtecat gâtul, i-ar fi sărutat lacom coșul pieptului deschis și sânii moi, ușor lăsați, pentru că ea nu mai era atât de tânără, parcă trăise trei sute de ani, iubise și pierduse mult.

Păsărarul îi ieșea mereu în cale fără a-și fi dat întâlnire dinainte, ca și cum ar fi lăsat în urma ei agățate de picioarele albe, lungi plăsele invizibile în care el își încâlcea degetele. În culcușul lui adăpostit de fâșia îngustă de pădure de la marginea mării, îl lăsa să îi taie părul. El desprindea șuvițe și le așeza cuminte pe pământul nisipos. Zicea că e bun pentru păsările lui. Zicea că o să le facă din el cuiburi. Și că o să le adune laolaltă și o să le lege cu vârtejul acela gros castaniu. Alteori îl auzea numai cum plutește. Nu știa dacă zboară sau dacă se târăște prin iarbă. Păsărarul mirosea a sare, avea mâinile frumoase și picioarele tare lungi și seara îi tăia șuvițe de păr și le așeza pe pământ.

Se gândi atunci la copilăria ei între zidurile fără culoare, la serile cu limonadă tulbure, la duminicile în care se întâlneau toți. Fețele părinților și bunicilor ei îi zâmbeau atunci întinerite din jurul mesei. Mai erau și alte chipuri. Ai ei cei uitați, dar întotdeauna presimțiți. Fiecare mirosea altfel: mama a margarete, bunica a scorțișoară, tata a apă de mare de la spuma de ras prăfoasă. În ochii verzi ai surorii recunoștea abia acum melancolia îndepărtării. I-a spus și lui cum în adolescență și-a interzis să mai viseze. Visele îi făceau rău, visele îi sorbeau suflarea.

Visele mușcau în fiecare zi din fada ei viață diurnă. Retrăia în trezie vise cețoase și sufletul îi era greu întreaga zi. În ultima vreme, avusese de mai multe ori, la intervale neregulate de timp, un vis ciudat pe care nu reușea să și-l explice. Citise atâtea despre vise, ba chiar făcea interpretări simpliste pentru prietenele care o sunau uneori de dimineață ca să o întrebe ce înseamnă când sunt forțate să mănânce mere sau atunci când se rostogolesc de pe scări. În vis, rătăcea de trei ori pe un drum de deal și vale, un drum îngust între un șir lung de case. Mergea până când simțea că n-o mai țin picioarele. Și era speriată, și știa că este doar un vis pe care îl mai avuse, dar tot îi era frică. La capătul drumului pietruit, avea să se întâlnească cu țiganii pe care îi mai văzuse, și ei o întrebau unde te duci, iar ea nu le răspundea și o lua la fugă de unde venise, lăsând în urmă o fâșie de apă calmă, nici râu, nici lac. I se cuibărea apoi în brațe un copil. Capul îi era alb și tare, iar ea se întreba de ce era atât de rece. Copilul nu scotea o vorbă și nici nu o privea. Ghemuia acel copil lângă piept asemenea unei forme rotunde, consistentă și gelatinoasă în egală măsură. Copilul avea creștetul capului bombat și era foarte frig.

Odată cu visele dispăru și somnul. Nopțile erau întunecoase și înșelătoare. Atunci cunoscu spaima.

El îi mărturisi că o privea deseori din cireșul din fața geamului. Nu se simțea urmărită uneori din spatele nopții când se plimba între pat și biroul cu o lampă mare aprinsă? Cum de nu îl vedea? Cât timp o va mai căuta păsărarul? Se întreba deseori în diminețile în care își bea cafeaua cu geamul deschis spre decorul dezolant dintre două blocuri, construite prea aproape unul de altul. Acolo, la etaj, unde oamenii nu mai au secrete, unde bărbații și femeile se privesc seara din bucătăriile lor, triști și singuri, acolo unde distanța dintre filtrul de cafea și dormitor se măsoară în secunde, acolo venea păsărarul fără să întârzie prea mult și fără să rătăcească drumul. Ar fi putut să o facă pentru că toate blocurile sunt la fel în orașul ei și, de ani buni, toate străzile miros la fel. E un fel de ceață din cretă care acoperă totul. Statui albe se ridică din praf în nopțile mai clare. Trec pe străzi îndrăgostiții și nici măcar nu le observă.

Păsărarul își croia atunci drumul, cu simțurile lui de zburătoare mare și verde (sau albastră, nu-și dădea seama ce culoare avea în zbor), se strecura, nevăzut de ochii lacomi ai vecinelor ascunse după perdele și, subțiindu-se ca o sfoară, intra pe sub ușile metalice.

Uneori stătea așezat în fața ei într-un picior ca o ghiară și o privea neclintit. Își strângea buzele, atâta făcea, și nu scotea nici un sunet. Stăteau și se uitau unul la altul zile în șir sau secunde, nici ea nu știa cât. Imobilitatea lui o trecea în nemișcare. Priviri mute, tăceri prelungite, uneori stânjenitoare; înțelegea acum totul, însă era târziu. Și chiar dacă ar fi știut cu luni în urmă nu ar fi fost pregătită pentru adevărata lui dragoste. Și asta pentru că el era mereu altul, capricios, plin de pasiune, nehotărât și furios în muțenia lui.

(fragment dintr-un roman în lucru)

Isabel VINTILĂ este legată de avangardă printr-o exegeză asupra operei lui Naum și cunoscută în mediile literare pentru eseuri și proză scurtă. Romanul la care lucrează acum propune o poveste exotică, o parabolă, în centrul căreia se află niște femei și-un personaj bizar. Imaginarul ei mizează pe latura vizuală, pe un topos declarat oriental, cu morfologii suprarealiste. Foarte atent lucrat, fragmentul de proză, publicat mai jos, la rubrica Noua literatură, dovedește observație prozistică și cultură, dar și un evident atașament față de poveste, ceea ce promite și arhitectură epică de rezistență. Dar asta vom vedea abia când îl termină. Portrete convingătoare, flux narativ cu accente lirice și bio-flashuri, cu încărcătură psihologică - iată numai câteva dintre atuurile povestirii Păsărarul.

Pentru a continua aventurile acestui neobișnuit personaj, Isabel stă uneori pe treptele unei case, unde am întâlnit-o și eu într-o dimineață, și vorbește cu spiritele.

Doina RUȘTI

Isabel VINTILĂ

Autoare a volumului Gellu Naum. O călătorie spre arhetipul interiorității (2010), doctor în filologie, redactor la revista „Bucovina literară”, Isabel publică în mod curent proză scurtă și studii literare. Este preocupată de arta avangardistă și de film. Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iași.

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Noua Literatură

Isabel VINTILĂ este legată de avangardă printr-o exegeză asupra operei lui Naum și cunoscută în mediile literare pentru eseuri și proză scurtă. Romanul la care lucrează acum propune o poveste exotică, o parabolă, în centrul căreia se află niște femei și-un personaj bizar. Imaginarul ei mizează pe latura vizuală, pe un topos declarat oriental, cu morfologii suprarealiste. Foarte atent lucrat, fragmentul de proză, publicat mai jos, la rubrica Noua literatură, dovedește observație prozistică și cultură, dar și un evident atașament față de poveste, ceea ce promite și arhitectură epică de rezistență. Dar asta vom vedea abia când îl termină. Portrete convingătoare, flux narativ cu accente lirice și bio-flashuri, cu încărcătură psihologică - iată numai câteva dintre atuurile povestirii Păsărarul.

Pentru a continua aventurile acestui neobișnuit personaj, Isabel stă uneori pe treptele unei case, unde am întâlnit-o și eu într-o dimineață, și vorbește cu spiritele.

Doina RUȘTI

Cartea săptămânii

Povestea cu elefantul vizirului

de Ivo Andrić

Recomandată de

Catrinel POPA

Târgul Cărții

O cronică de Alexandra Niculescu

Adriana IRIMESCU (Titieni) în Livada de vișini

NOUTĂȚI

Mircea CĂRTĂRESCU

favorit la Premiul Nobel pentru literatură

Festivalul de Teatru de la Sibiu continuă

ediția 2020

Mario Vargas Llosa – Jumătate de secol cu Borges

Eu pândesc fiecare carte nouă a lui Vargas Llosa, sunt dependentă, chiar dacă Tiempos recios (Vremuri grele), precedentul lui roman, a fost doar o umbră a altor cărți de-ale lui, tot nu mă las, știu că ceva sclipitor găsesc până la urmă.

Mulți scriitori au simțit nevoia să fie aproape de Borges, pe toți i-a atras ca un magnet, și toți au scris despre întâlnirile lor (primul care îmi vine în minte e Alberto Manguel, cu Sfârșitul bibliotecii mele, practic o odă adusă cărții și lui Borges). Ca o avanpremieră, a apărut în ziarul El país un interviu întreg luat de Vargas Llosa lui Borges, în ’81 - interviu care face parte din carte. Ce mi-a atras atenția din discuția lor savuroasă: Borges nu avea cărți de-ale lui și nici despre el în bibliotecă. Îi plăcea să recite versuri din Emilio Oribe. N-a suportat să citească Bâlciul deșertăciunilor. Susținea superioritatea prozei scurte față de roman, care, după el, este un gen canibal, ce înghite toate celelalte genuri.

Dialogul lor a avut și momente amuzante, ca secvența despre originea cuvântului ciocolată. Dar a atins și teme mai serioase, ca naționalismul (împotriva căruia Vargas Llosa a luptat întotdeauna). Și da, s-a ajuns totuși și la milongas, despre care a Borges a scris atâta! Deci: eu aștept cartea.

APARE pe 18 iunie!

Alexandra NICULESCU

În numărul acesta semnează

Recomandări OPTm

Cronică de Anca Eftenie

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Anul BEETHOVEN

Liviu Szoke recomandă cărți cu greutate

plus o cronică

CU AROME DE TIPAR

BESTSELLER

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Pe SCENA 5, la Iași un spectacolul-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm

Copyright © optmotive.ro

Echipa