Șerpi și păsări

Se spune că drumul spre iad este pavat cu intenții bune. Cam așa pornește la drum în această aventură tânărul Coriolanus Snow, când este propus să devină mentor pentru unul dintre cele douăzeci și patru de Tributuri alese din cele douăsprezece Districte în care este împărțită acum America.

Ne aflăm într-o societate viitoare, în care America a trecut printr-un război intern devastator (nu, nu s-au răsculat nici populația de culoare, nici nativii americani, sătui de abuzurile albilor și dornici să-și recapete drepturile firești). Dar Capitoliul a învins și rebelii au fost izgoniți cu coada între picioare. America a fost divizată în douăsprezece Districte, iar ca pedeapsă pentru faptele lor abominabile, pe lângă un fel de semisclavie și păstrarea lor în semifeudalism , în fiecare loc sunt organizate Jocurile Foamei.

Mai precis, în fiecare District are loc extragerea a două Tributuri. Câte doi copii, un băiat și o fată, sunt aleși, prin tragere la sorți, să ia parte la o întrecere mortală în Arena din Capitoliu, din care doar unul singur mai poate ieși viu. Așadar, douăzeci și trei de copii sunt, practic, condamnați la moarte, ca pedeapsă pentru faptele din trecut ale părinților.

O pedeapsă justă, ar considera cetățenii Capitoliului, corectă și îndreptățită, pentru impertinența și nesimțirea de-a se răscula împotriva regimului.

Katniss Everdeen, din Districtul Doisprezece, a câștigat competiția, după cum știm din prima trilogie, cea alcătuită din „Jocurile Foamei”, „Sfidarea” și „Revolta” - romane de succes, ecranizate de Studiourile Lionsgate.

Trilogia s-a încheiat cu înfrângerea regimului și uciderea președintelui Coriolanus Snow.

Acum, autoarea americană s-a întors în trecut, la cea de-a zecea ediție a Jocurilor Foamei: aceeași poveste, douăzeci și patru de Tributuri (copii, cel mult adolescenți) extrase din cele douăsprezece Districte, pregătite în pripă și aruncate să se omoare între ele pentru a oferi poporului pâine și circ și a servi drept pedeapsă exemplară pentru rebelii care au dorit să se opună ordinii firești a lucrurilor.

Am început cu zicala despre drumul spre iad. Ei bine, Coriolanus, este acum mentor (instructor) și spre deosebire de restul mentorilor, are o situație materială precară, dat fiind că deși provine dintr-o familie faimoasă și prestigioasă, a rămas orfan și a ajuns să-și facă griji că nu va mai avea ce să pună pe masă și mâine. Trăiește în locuința familiei, destul de modestă, alături de verișoara Tigris și mamaiestoasa cea bătrână, și i se pare că viitorul său este mai sumbru ca oricând.

Dar el este mândria familiei. El poate adeveri și întări deviza familiei: „Zăpada (Snow) cade întotdeauna deasupra.” Dar pentru asta, Tributul pe care îl instruiește trebuie să câștige ediția cu numărul zece a Jocurilor Foamei. Numai că soarta nemiloasă face ca la tragerea la sorți lui să-i pice cel mai pricăjit Tribut dintre toți, extras din cel mai amărât dintre Districte: Lucy Gray Baird, din Districtul Doisprezece.

Numai că fata se dovedește o nucă tare pentru toată lumea și cea mai plăcută surpriză care a luat până atunci parte la vreun Joc al Foamei.

Ne aflăm la a zecea ediție a Jocurilor Foamei, cum spuneam, și încă se mai testează lucruri. E mult de povestit, firește. În mod destul de neobișnuit, romanul își plasează acțiunea anterior trilogiei Jocurile Foamei, ca și cum autoarea revizitează lumea de dinainte cărții care a făcut-o celebră. Adică avem acum de-a face cu un prequel.

Dar să scurtăm nițel: singurul prieten adevărat al lui Coriolanus Snow pare a fi Sejanus Plinth, a cărui familie putred de bogată provine, culmea, dintr-unul dintre districte, nu s-a născut în Capitoliu. Motiv pentru care Sejanus încă se simte apropiat mai mult de Tributuri, decât de părinți, de colegii mentori de la Academie sau de profesorii al căror cinism pare de-a dreptul machiavelic. Prilej de ample discuții în contradictoriu și de dezbateri legate de moralitate, dreptate și inechitate, ce-și au, acum, un corespondent extrem de potrivit în evenimentele sociale din ultima vreme care au loc peste ocean.

Și, cum ziceam, aceasta este povestea transformării unui individ decent, cu o urmă de umanitate rămasă în el, a cărui sărăcie și situație materială dificilă ar fi trebuit să-i traseze altă traiectorie. El este martorul unor evenimente revoltătoare, asistând la extrageri, privind cum sunt forțați copiii să se întreacă până la moarte, cum tratați ca niște animale expuse la grădina zoologică, legați cu lanțuri, într-o cușcă cu gratii, înfometați și însetați, lăsați pradă insectelor, șobolanilor și intemperiilor, pentru a bucura ochii poporului. După toate acestea, te aștepți să se transforme într-un protestatar, mai ales că se îndrăgostește de Lucy Gray, singurul personaj din carte de care m-am simțit atras (de ea, dar și de Sejanus, care are o inocență și o nesăbuință mai mult decât fermecătoare). Însă ideile vechi mor greu, mai ales când consideri că Districtele sunt responsabile pentru moartea părinților tăi. Mustrările de conștiință se estompează, sentimentul de vină se risipește și el, ușor-ușor, treci parcă mai ușor peste niște fapte abominabile dacă ajungi să-ți găsești justificări pentru acțiunile tale, iar în final, interesul tău vine primul, dorința de-a accede în cele mai înalte sfere trece înaintea tuturor lucrurilor și chiar dacă ai pornit la drum cu intenții bune, acestea se pot pierde foarte ușor pe parcurs. Incredibil de ușor. Chiar șocant.

Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare nu e Jocurile Foamei, s-a mai pierdut din farmec, există suișuri și coborâșuri și cred că ar fi fost nevoie mai mult de prezența lui Lucy Gray Baird în poveste ca să se poată apropia măcar de cea a lui Katniss Everdeen. Însă aceasta nu este de fapt povestea lui Lucy Gray, ci a lui Coriolanus Snow, fost mentor de Tribut, fost tânăr îndrăgostit, fostă ființă umană, actualmente… Zăpada cade întotdeauna deasupra.”

— Se spune că e esențial să-ți cunoști dușmanul. Și cum s-ar putea cunoaște mai bine unii pe alții decât unindu-și forțele în Jocurile Foamei? Capitoliul a câștigat războiul numai după o luptă lungă și grea, iar în arena noastră s-au pus de curând bombe. Să-ți imaginezi că uneia dintre părți îi lipsește inteligența, forța ori curajul ar fi o greșeală.

— Dar cu siguranță că nu-i comparați pe copiii noștri cu ai lor, nu-i așa? întrebă Lucky. O singură privire poate spune că ai noștri sunt o rasă superioară.

— O singură privire poate spune că ai noștri au avut mai multă mâncare, au haine mai frumoase și dentiști mai buni. Presupunerea că există și altceva, o superioritate fizică, mintală și, mai ales, morală ar fi o greșeală. Genul ăsta de orgoliu exagerat a fost cât pe ce să ne vină de hac în război.”

Suzanne Collins - Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare, Editura Nemira, col. Armada, 2020, trad. Ana-Veronica Mircea

Liviu SZÖKE

Traducător, cronicar de carte, influencer.

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Noua Literatură

Isabel VINTILĂ este legată de avangardă printr-o exegeză asupra operei lui Naum și cunoscută în mediile literare pentru eseuri și proză scurtă. Romanul la care lucrează acum propune o poveste exotică, o parabolă, în centrul căreia se află niște femei și-un personaj bizar. Imaginarul ei mizează pe latura vizuală, pe un topos declarat oriental, cu morfologii suprarealiste. Foarte atent lucrat, fragmentul de proză, publicat mai jos, la rubrica Noua literatură, dovedește observație prozistică și cultură, dar și un evident atașament față de poveste, ceea ce promite și arhitectură epică de rezistență. Dar asta vom vedea abia când îl termină. Portrete convingătoare, flux narativ cu accente lirice și bio-flashuri, cu încărcătură psihologică - iată numai câteva dintre atuurile povestirii Păsărarul.

Pentru a continua aventurile acestui neobișnuit personaj, Isabel stă uneori pe treptele unei case, unde am întâlnit-o și eu într-o dimineață, și vorbește cu spiritele.

Doina RUȘTI

Cartea săptămânii

Povestea cu elefantul vizirului

de Ivo Andrić

Recomandată de

Catrinel POPA

Târgul Cărții

O cronică de Alexandra Niculescu

Adriana IRIMESCU (Titieni) în Livada de vișini

NOUTĂȚI

Mircea CĂRTĂRESCU

favorit la Premiul Nobel pentru literatură

Festivalul de Teatru de la Sibiu continuă

ediția 2020

Mario Vargas Llosa – Jumătate de secol cu Borges

Eu pândesc fiecare carte nouă a lui Vargas Llosa, sunt dependentă, chiar dacă Tiempos recios (Vremuri grele), precedentul lui roman, a fost doar o umbră a altor cărți de-ale lui, tot nu mă las, știu că ceva sclipitor găsesc până la urmă.

Mulți scriitori au simțit nevoia să fie aproape de Borges, pe toți i-a atras ca un magnet, și toți au scris despre întâlnirile lor (primul care îmi vine în minte e Alberto Manguel, cu Sfârșitul bibliotecii mele, practic o odă adusă cărții și lui Borges). Ca o avanpremieră, a apărut în ziarul El país un interviu întreg luat de Vargas Llosa lui Borges, în ’81 - interviu care face parte din carte. Ce mi-a atras atenția din discuția lor savuroasă: Borges nu avea cărți de-ale lui și nici despre el în bibliotecă. Îi plăcea să recite versuri din Emilio Oribe. N-a suportat să citească Bâlciul deșertăciunilor. Susținea superioritatea prozei scurte față de roman, care, după el, este un gen canibal, ce înghite toate celelalte genuri.

Dialogul lor a avut și momente amuzante, ca secvența despre originea cuvântului ciocolată. Dar a atins și teme mai serioase, ca naționalismul (împotriva căruia Vargas Llosa a luptat întotdeauna). Și da, s-a ajuns totuși și la milongas, despre care a Borges a scris atâta! Deci: eu aștept cartea.

APARE pe 18 iunie!

Alexandra NICULESCU

În numărul acesta semnează

Recomandări OPTm

Cronică de Anca Eftenie

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Anul BEETHOVEN

Liviu Szoke recomandă cărți cu greutate

plus o cronică

CU AROME DE TIPAR

BESTSELLER

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Pe SCENA 5, la Iași un spectacolul-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm

Copyright © optmotive.ro

Echipa