Invitații lui Zenob: Adriana IRIMESCU TITIENI

O știm de pe la TVR, de pe scenă sau din filme. Dar sunt și alții, ca mine, privilegiați, care-o întâlnesc zilnic, pe la atelierele de teatru din UNATC sau de la Universitate, acum mutate pe Zoom, cu examene cu tot. A fost Ofelia lui Ciulei. A jucat în Danaidele. A lucrat cu Francis Coppola și cu Tim Roth. Iar acum așteaptă să treacă pandemia, cu același sentiment care mă încearcă și pe mine, că niște inși cu buze vopsite ne pregătesc hamuri de mătase.

Are puțin peste 40, dar arată în continuare ca un spiriduș fără vârstă. Tocmai de aceea o bănuiesc că are legături cu tărâmul zânelor. Întotdeauna, de Sânziene, dispare pentru câteva zile, iar la întoarcere are pe cap o pălărie de fluturi. Cum este născută în zodia Gemenilor, mă gândesc că poate o altă ființă, o jumătate, un dublu, o clonă, cineva care îi poate lua înfățișarea - o înlocuiește din când în când.

Zenob

Ce rochie de referință persistă în amintirile tale? Rochia tuturor fericirilor...

O rochie cumpărată demult, la New York, când am avut turneu cu Danaidele (r. Purcărete), mi-a fost cea mai dragă. Era lungă, cu un șal detașabil, în niște culori pe care le-am iubit mult: gri-bleu-écru. Îți imaginezi?! Ceva foarte avangardist, o combinație care venea bine vara, pe bronz, iar iarna îmi dădea siguranță și încredere în mine. N-avea mâneci. Fără șal era casual, iar cu el, puteam s-o iau la cele mai simandicoase petreceri.

În această rochie am fost la examenul de admitere, la UNATC, unde mi-a purtat noroc și așa și-a căpătat faimă, încât am împrumutat-o după aceea multor fete, actrițe acum, printre care se numără și Maria Dinulescu.

Rochia aceasta a avut viață lungă și glorioasă. A trecut prin multe, m-a făcut să mă simt importantă, apărată - în fine, a fost rochia numărul 1, la un moment dat.

Într-o zi am făcut-o cadou, voiam să mă despart de ea, de o epocă.

Cu ce personaj de-al tău ai face o plimbare prin Cișmigiu?

Dintre personajele pe care le-am interpretat, în momentul acesta, mai ales la maturitatea pe care îmi fac iluzia că am dobândit-o, mi-ar plăcea s-o regăsesc pe Ofelia, așa cum a văzut-o Ciulei: plină de viață, impetuoasă, generoasă, neliniștită… Aș lua-o la o plimbare prin Cișmigiu și i-aș spune să nu se mai agite atâta, să nu-și mai facă atâtea probleme. Viața oferă mai mult decât o dragoste eșuată. Mi-ar plăcea s-o salvez, s-o văd evoluând, trăind, de fapt. Și-aș ruga-o să-și păstreze vivacitatea pe care i-a dat-o Ciulei. Bineînțeles, în timpul întregii plimbrări aș fi cu ochii în patru, de teamă să nu se arunce în lac:)

Adeseori în urma spectacolelor rămân mici întâmplări, aventuri, care fac parte din viața actoricească. Ce întâmplare comică îți amintești din timpul unei spectacol sau din timpul unei filmări?

Pentru că tot am vorbit despre Ofelia, voi relata ceva din timpul unei reprezentații cu Hamlet-ul lui Ciulei.

Spectacolul a făcut săli pline, iar regizorul venea aproape la fiecare reprezentație, urmărindu-ne cu aceeași înfrigurare, dar și cu ochi exigent.

Scena morții Ofeliei era foarte elaborată, eu așezându-mă într-un sicriu, în jalea generală a scenei, obiect care dispărea misterios în podea, peste el așezându-se lucrurile, timpul, uitarea. În podea era o trapă, care se deschidea în mod discret și prin ea ajungeam sub scenă, unde erau și alte decoruri, pregătite pentru alte spectacole.

La una dintre reprezentații, m-am culcat în sicriu, au început bocetele, s-a deschis trapa, iar din podea au urcat niște baloane colorate, genul de buchet de baloane cu heliu, pe care scria happy birthday!

Totul s-a transformat în vacarm: actorii au început să râdă, sala râdea în hohote, până și eu, în scriu, mă scuturam de râs. Probabil publicul a crezut că scena face parte din spectacol. În realitate baloanele constituiau recuzita altei reprezentații, au ieșit accidental prin chepeng.

Norocul nostru a fost că Ciulei, în mod providențial, a lipsit de la acel spectacol, pentru că altfel cred că făcea infarct dacă ar fi văzut scena. Era foarte strict în legătură cu montările sale.

Această întâmplare mă binedispune ori de câte ori mi-o aduc aminte. Prin urmare, dragă Zenob, îți multumesc că m-ai întrebat.

ZENOB

Zenob face parte din grupul "Perucile verzi”.

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Noua Literatură

Isabel VINTILĂ este legată de avangardă printr-o exegeză asupra operei lui Naum și cunoscută în mediile literare pentru eseuri și proză scurtă. Romanul la care lucrează acum propune o poveste exotică, o parabolă, în centrul căreia se află niște femei și-un personaj bizar. Imaginarul ei mizează pe latura vizuală, pe un topos declarat oriental, cu morfologii suprarealiste. Foarte atent lucrat, fragmentul de proză, publicat mai jos, la rubrica Noua literatură, dovedește observație prozistică și cultură, dar și un evident atașament față de poveste, ceea ce promite și arhitectură epică de rezistență. Dar asta vom vedea abia când îl termină. Portrete convingătoare, flux narativ cu accente lirice și bio-flashuri, cu încărcătură psihologică - iată numai câteva dintre atuurile povestirii Păsărarul.

Pentru a continua aventurile acestui neobișnuit personaj, Isabel stă uneori pe treptele unei case, unde am întâlnit-o și eu într-o dimineață, și vorbește cu spiritele.

Doina RUȘTI

Cartea săptămânii

Povestea cu elefantul vizirului

de Ivo Andrić

Recomandată de

Catrinel POPA

Târgul Cărții

O cronică de Alexandra Niculescu

Adriana IRIMESCU (Titieni) în Livada de vișini

NOUTĂȚI

Mircea CĂRTĂRESCU

favorit la Premiul Nobel pentru literatură

Festivalul de Teatru de la Sibiu continuă

ediția 2020

Mario Vargas Llosa – Jumătate de secol cu Borges

Eu pândesc fiecare carte nouă a lui Vargas Llosa, sunt dependentă, chiar dacă Tiempos recios (Vremuri grele), precedentul lui roman, a fost doar o umbră a altor cărți de-ale lui, tot nu mă las, știu că ceva sclipitor găsesc până la urmă.

Mulți scriitori au simțit nevoia să fie aproape de Borges, pe toți i-a atras ca un magnet, și toți au scris despre întâlnirile lor (primul care îmi vine în minte e Alberto Manguel, cu Sfârșitul bibliotecii mele, practic o odă adusă cărții și lui Borges). Ca o avanpremieră, a apărut în ziarul El país un interviu întreg luat de Vargas Llosa lui Borges, în ’81 - interviu care face parte din carte. Ce mi-a atras atenția din discuția lor savuroasă: Borges nu avea cărți de-ale lui și nici despre el în bibliotecă. Îi plăcea să recite versuri din Emilio Oribe. N-a suportat să citească Bâlciul deșertăciunilor. Susținea superioritatea prozei scurte față de roman, care, după el, este un gen canibal, ce înghite toate celelalte genuri.

Dialogul lor a avut și momente amuzante, ca secvența despre originea cuvântului ciocolată. Dar a atins și teme mai serioase, ca naționalismul (împotriva căruia Vargas Llosa a luptat întotdeauna). Și da, s-a ajuns totuși și la milongas, despre care a Borges a scris atâta! Deci: eu aștept cartea.

APARE pe 18 iunie!

Alexandra NICULESCU

În numărul acesta semnează

Recomandări OPTm

Cronică de Anca Eftenie

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Anul BEETHOVEN

Liviu Szoke recomandă cărți cu greutate

plus o cronică

CU AROME DE TIPAR

BESTSELLER

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Pe SCENA 5, la Iași un spectacolul-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm

Copyright © optmotive.ro

Echipa