Specii minore

Se știe că iubesc romanul în toate formele lui. Romanul masiv, în special. Indiferent de registru sau de temă. Pentru că scriu roman, mi se pare suficient ca motivație a iubirii mele pentru el. Îl prefer pentru că în el încap toate genurile. O fi căpcăun, nu zic nu, dar ai loc de întors.

La antipod, se află speciile minore. Iar dintre toate, pe cele ale satiricului le disprețuiesc pe față. Nu pentru că sunt minore, ci pentru că sunt parazite. Sunt ca un fel de cerșetori cu tupeu. Să stai pe margine și să faci gât mi se pare nedemn. Să te erijezi în arbitru ori în corector sub pretextul unui umor, pe care, nu știu din ce cauză, foarte multă lume îl consideră de calitate, dar care e făcut pe spinarea altora, mi se pare iarăși jenant. "Satira acidă". "Satira necruțătoare". "Satira care biciuiește”. Sunt numai câteva dintre formulele consacrate și lăudăroase totodată.

Încă de pe când traduceam din Aristofan mi se părea penibil că omul ăla, atât de apreciat și rezistent la timp, și-a dedicat viața ca să facă de rahat femeile, filozofii și chiar pe zei. Nu-i contest meritele, dar zona asta, în care comedia lui o ia spre satiric - nu intră prin butonierele mele. Tot pe-atunci, un tip, pe nume Frinihos, a fost interzis, ras din istorie. Cu ce greșise? A scris o tragedie care-a făcut să plângă un amfiteatru întreg. Vă imaginați? Venise lumea la teatru și-acum pleca de-acolo plângând. Întâmplarea aceasta a enervat multă lume, iar piesele lui Frinihos au fost interzise. Numele lui n-a mai fost pomenit, chiar a fost răzuit de pe listele cu autori jucați la acea oră. Au fost distruse toate copiile după operele sale. Dacă n-ar fi fost o notiță rămasă întâmplător, nici eu n-aș fi auzit despre el. Omul, ca mulți alții, a fost scos din cărți. În schimb, scheciurile ușurele, care-și bat joc de cineva - întotdeauna au avut căutare. Și astăzi, vedeți bine, lumea e amatoare de pamfletele care iau în balon nu contează pe cine - pe miniștri că sunt proști, de filozofi c-au dat în mintea copiilor, de actori că n-au haine de firmă...

Lucrurile au mers mereu în direcția asta. Ceea ce nici nu e rău: râsul e sănătos, și eu ador comedia! Dar de la comedie la satiră e drum lung. Aici mă refer doar la satiră. La rânjet și nu la râs. La malițiozitate. La râsul venit din frustrare. La umorul omului complexat, doldoroșit de eșecuri. Genul ăsta mi se pare grețos. Satira, ori cum îi zic adulatorii - satira subțire -, chiar filozofică, îmbrăcată în pamflet ori travestită în parodie, satira, cu toate fețele ei - mi se pare facilă și cu pretenții, gargaragioaică, constipată, artificioasă la rivalitate cu staniolul și destul de țoapă. Rujată prost. Căpușă.

Și să știți că și vară-sa, parodia, mă calcă pe nervi. Ah, parodiile lui MRP! Dacă le-am citit sau gustat? Evident! Dar fără ca plăcerile, s-o recunoaștem, mai mult hormonale, să mă facă să-l aduc pe MRP lângă Lorca! Lorca e el, iar MRP un autor de romanțe, pastișate, în registru melodramatic, nimic mai mult. Nici cu Sorescu nu mi-e rușine! Să faci poezie din lumpenromanță e un lucru normal și neparodic. Dar să faci parodie din parodie… arată cam manual, ca artizanatul din școli.

Nici hăhăiala cultă a optzeciștilor nu mă mișcă. Recunosc sunt chestii drăguțe dar sezoniere, cu toată străfocarea, cu toate intențiile care-au generat posmodernismul și celelalte.

Și nu mă dă pe spate nici categoria satiricului, în forma ei cea mai elaborată, bulgakoviană, de exemplu. N-am nerv pentru satiră n-am predispoziție pentru râsul formativ. Pentru ostentație. Vreau ceva nou, care să mă scoată de-aici, pentru că vedeți bine: ne aflăm sub ocupație, în mod evident, depășiți. Deschizi gura să spui ceva și imediat apar 200 de morți. Prin urmare mi se pare mult mai normal să caut ieșirea, cu coada între picioare, decât să stau la șuiete satirice.

Doina RUȘTI

Scriitoare, autoarea romanelor Homeric, Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii, Lizoanca, Zogru ș.a.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Noua Literatură

Isabel VINTILĂ este legată de avangardă printr-o exegeză asupra operei lui Naum și cunoscută în mediile literare pentru eseuri și proză scurtă. Romanul la care lucrează acum propune o poveste exotică, o parabolă, în centrul căreia se află niște femei și-un personaj bizar. Imaginarul ei mizează pe latura vizuală, pe un topos declarat oriental, cu morfologii suprarealiste. Foarte atent lucrat, fragmentul de proză, publicat mai jos, la rubrica Noua literatură, dovedește observație prozistică și cultură, dar și un evident atașament față de poveste, ceea ce promite și arhitectură epică de rezistență. Dar asta vom vedea abia când îl termină. Portrete convingătoare, flux narativ cu accente lirice și bio-flashuri, cu încărcătură psihologică - iată numai câteva dintre atuurile povestirii Păsărarul.

Pentru a continua aventurile acestui neobișnuit personaj, Isabel stă uneori pe treptele unei case, unde am întâlnit-o și eu într-o dimineață, și vorbește cu spiritele.

Doina RUȘTI

Cartea săptămânii

Povestea cu elefantul vizirului

de Ivo Andrić

Recomandată de

Catrinel POPA

Târgul Cărții

O cronică de Alexandra Niculescu

Adriana IRIMESCU (Titieni) în Livada de vișini

NOUTĂȚI

Mircea CĂRTĂRESCU

favorit la Premiul Nobel pentru literatură

Festivalul de Teatru de la Sibiu continuă

ediția 2020

Mario Vargas Llosa – Jumătate de secol cu Borges

Eu pândesc fiecare carte nouă a lui Vargas Llosa, sunt dependentă, chiar dacă Tiempos recios (Vremuri grele), precedentul lui roman, a fost doar o umbră a altor cărți de-ale lui, tot nu mă las, știu că ceva sclipitor găsesc până la urmă.

Mulți scriitori au simțit nevoia să fie aproape de Borges, pe toți i-a atras ca un magnet, și toți au scris despre întâlnirile lor (primul care îmi vine în minte e Alberto Manguel, cu Sfârșitul bibliotecii mele, practic o odă adusă cărții și lui Borges). Ca o avanpremieră, a apărut în ziarul El país un interviu întreg luat de Vargas Llosa lui Borges, în ’81 - interviu care face parte din carte. Ce mi-a atras atenția din discuția lor savuroasă: Borges nu avea cărți de-ale lui și nici despre el în bibliotecă. Îi plăcea să recite versuri din Emilio Oribe. N-a suportat să citească Bâlciul deșertăciunilor. Susținea superioritatea prozei scurte față de roman, care, după el, este un gen canibal, ce înghite toate celelalte genuri.

Dialogul lor a avut și momente amuzante, ca secvența despre originea cuvântului ciocolată. Dar a atins și teme mai serioase, ca naționalismul (împotriva căruia Vargas Llosa a luptat întotdeauna). Și da, s-a ajuns totuși și la milongas, despre care a Borges a scris atâta! Deci: eu aștept cartea.

APARE pe 18 iunie!

Alexandra NICULESCU

În numărul acesta semnează

Recomandări OPTm

Cronică de Anca Eftenie

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Anul BEETHOVEN

Liviu Szoke recomandă cărți cu greutate

plus o cronică

CU AROME DE TIPAR

BESTSELLER

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Pe SCENA 5, la Iași un spectacolul-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm

Copyright © optmotive.ro

Echipa