− Aici se află cele mai multe materiale memorialistice, în special jurnale și scrisori, spuse Octa, arătându-i hârțogăria de pe măsuța din fața canapelei, de pe birouri și din rafturile din lemn alb, făcute la comandă. Dacă există cumva acel jurnal, numai aici ar putea să fie. În ce perioadă spuneți c-a fost adus?

În rochia cărămizie, Bianca părea scoasă din benzile desenate.

− A fost adus prin vară, aproximativ, acum 6-7 luni.

− Atunci, numai aici poate să fie. Cele mai vechi sunt pe biroul ăla, atât sub sticlă, cât și în sertare. Acestea din urmă sunt numerotate și îndosariate.

− Dar nu aveți un registru al intrărilor?

Bineînțeles că avea. Însă asta ar fi pus repede capăt discuției. Așa că răspunse evaziv - personalul restrâns, o evidență mai lejeră.

− Cum se numește persoana care a adus jurnalul?

Spre surprinderea lui, urechile Biancăi se înroșiră instantaneu. Pusese o întrebare care durea rău și-și dădu seama că trebuia să insiste.

− Nu are nicio importanță, i-o tăie ea, oricum nu și-a dat numele adevărat...

Afirmația îl incita și mai mult, cu toate astea nu insistă imediat, ci, îndreptând un deget spre sticla groasă de pe un birou din apropiere, îi atrase atenția asupra unei pagini arse artistic pe margini.

− Asta este o scrisoare de sinucigașă, datată pe la sfârșitul anilor 60, știi una din scrisorile ălea care-ncep cu acră nefericire - "Când vei citi aceste rânduri, eu nu voi mai fi...". A scris-o și după aceea a ars-o cu țigara pe margine, ca s-o facă și mai memorabilă!

Bianca surâse discret, apoi adăugă nu foarte amatoare de discuție:

− Poate că a vrut să-i imprime un aer de autenticitate. Dacă n-ar fi fost arsurile astea nu ne-am fi putut imagina gestul, degetele ținând țigara, ultimele clipe, de fapt... Cum s-a sinucis?

− Nu s-a sinucis! Nici măcar n-a trimis-o! Am găsit-o printre alte hârtii, ale unei babete, și nu mi-a fost greu să-mi dau seama că o scrisese chiar ea, în urmă cu foarte mulți ani, apoi o păstrase ca să-și aducă aminte de cea mai grea clipă a vieții. Dar asta nu înseamnă că nu există sinucigași care lasă în urmă exact chestii de genul ăsta! E cea mai jalnică dintre vanități. Bineînțeles, tot scrisul pornește din vanitate, mă refer la cel cu adresă, scris ca să-l citească alții, iar dintre tipuri, jurnalele mi se par de-a dreptul penibile. De ce ar scrie cineva cum și-a petrecut ziua: azi, joi, 20 decembrie mi-a intrat o sârmă în nas! Pe cine interesează sârma aia? Pe nimeni! Dar interesează cine e omul ăla care povestește astfel de tâmpenii! Cu cât sunt mai groase prostiile povestite, cu atât e mai fericit cititorul. Nu-i așa?

Bianca zâmbi din nou, însă de data asta se citea pe fața ei o condescendență clară, de om care a văzut destule, încât cinismele lui Octa să nu mai facă doi bani.

− Foarte bine, văd că nu ești interesată! Îmi dau seama că te-aștepți ca jurnalul Mariei Rosetti să conțină fapte înălțătoare și demne de tot respectul. Sau ai ascuns în el o scrisoare de sinucigașă, pe care acum vrei s-o recuperezi?

− Am o față așa de morbidă - sau de ce?

Octa era în fine satisfăcut de reacția vizitatoarei, care, din punctul lui de vedere abia acum se hotărâse să intre în dialog. Și trecând prin minte sutele de situații în care diverse manuscrise intraseră în muzeu, o întrebă aproape în șoaptă:

− Hai, spune-mi, cine a adus jurnalul ăla aici? O mătușă intrată la țicneală? Un unchi bețiv? Sau... un bărbat răzbunător?

Bianca ridică bărbia și strânse ochii.

Cu aceasta își dăduse arama pe față! Vasăzică, guguștiucul ăsta își imagina că e vreo femeie în divorț! Un impuls negator i se ridică până în bărbie și doar exercițiul căpătat în televiziune îi întrerupse dorința naturală de a se apăra. Examinându-i ochii mișunători și nonșalanța de plebeu realizat, îi păru și mai bine că fusese discretă. În plus, vizita ei la muzeu era mai interesantă sub pavăza unui secret, decât dacă s-ar fi apucat să povestească adevăratul motiv, care oricum se afla în spatele posibilei povești.

Nu avea nimic în minte. Totul începuse cu câteva zile în urmă, când se hotărâse să-și facă un blog, mai mult chiar, un ziar cu știri, chestii mai parfumate, ieșite în mod misterios din asfaltul bătrân al Bucureștiului, întâmplări din alte timpuri, pe care ea să le readucă în actualitatea saturată de chiloțari bâlbâiți și de femeiuște buzate. Trei ani în televiziune îi tăiaseră apetitul pentru jurnalism și, fără să-și dea seama, căpătase acea agasare vizibilă, chiar proeminentă, care face aproape de neconceput orice prefăcătorie. Una este să spui micile minciuni uzuale, cu ochi strălucitori și glas cald, și cu totul alta este să faci complimente cu voce gâtuită și ochii stinși de niște plăceri închipuite. Linsul zilnic al șefei ș o scotea din circuit, o mamelucă trecută de 40, care publica romane de duzină cu enșpe mii de eroi și eroine, unul mai insignifiant decât altul. Pentru Bianca n-ar fi fost o problemă să-i arunce din când în când câte un compliment, care, la urma urmelor, face parte dintre amabilitățile curente. Însă nu era suficient. Șefa-scriitoare ținea neapărat să discute despre anume personaj, despre psihologia sau chiar despre vestimentația lui, ceea ce era chiar și peste puterile unui critic literar, darămite pentru un cititor modest, ca Bianca. Prin urmare, la primele disponibilizări ocupase locul unu pe listă, iar de un an era aproape șomeră. Nu constituia o problemă, firește. Cel puțin nu, deocamdată. Mai avea încă prezentări de modă și o rubrică la Cosmo. Dar, normal, îi lipseau zilele de filmare și mai ducea încă dorul multor amănunte, așa cum era metalul rece al porții din Pangratti, mai ales, zgomotul înfundat al barierei ori atingerea familiară a legitimației, pe care o ținea întotdeauna legată de o gaică a genții. Să nu mai lucreze în televiziune nu era doar greu, ci infernal, ca o nevralgie continuă, ca un bâzâit de elice în mijlocul frunții. Iar această stare de fapte o determina să-și inventeze tot felul de ocupații. Așa îi venise ideea cu blogul.

Mai întâi a ieșit să facă niște fotografii prin apropierea casei, iar când a intrat pe Pitar Moș, a dat cu ochii de "firma" lui Piki, o bucată de tablă agățată de un copac, o tinichea groasă, zincată, pe care scria cu tempera roșie că la apartamentul cutare se încarcă brichete. I se păruse haioasă și-i făcuse o poză. Apoi începuse să se întrebe cine mai are brichete de încărcat. Și în cele din urmă urcase la apartamentul respectiv.

Întâlnirea cu Piki n-a fost un eveniment sau o încercare. Omul avea chef de vorbă și-i împuiase capul cu acele lucruri pe care el le credea prețioase. Printre altele, îi povestise și despre Muzeul Manuscriselor, de a cărui existență habar n-avusese până atunci. Văzând-o interesată, imediat se lăudă că toate hârtiile valoroase din casa lui se aflau acum acolo, în custodia unui tinerel șmecher.

− Nici nu știți, domnișoară, ce-am avut eu în casa asta! Documente vechi, corespondențe de pe timpuri, și de-ale mele și de-ale altora, în plicuri frumoase și subțirele ca foița de ceapă...!

Bianca se îndoise din capul locului de posibilitatea ca acest bărbat uzat, care nu avea de fapt decât 60 de ani, să fi făcut vreo corespondență. Poate că și el, privind-o pe sub zgârciurile de pleoape, sugând fără grabă țigara, înțelesese suspiciunea din creierul ei și mărturisise aproape cu ifos:

− Chiar și niște hârtii de pe vremea Mariei Rosetti am dat aici, la muzeu. Ai auzit de Maria Rosetti? E și-o stradă...

Bianca știa bineînțeles strada respectivă și în mod vag cine a fost Maria Rosetti, însă, lovită de privirea onctuoasă a moșului, ridicase cu inocență sprâncenele, ceea ce declanșă un șuvoi de tâmpenii despre femeile însemnate din istoria țării.

Prin urmare, întâlnirea cu Piki fusese una banală, însă toată întâmplarea crescuse din lucruri exterioare. În primul rând, tabla care o oprise în loc, apoi crengile negre ale unui arțar bătrân și cerul lăptos, văzut printre ele, îi inoculaseră acea impresie pe care o are oricine la un moment dat, că tot ce-a trăit până atunci e mărunt, în comparație cu ceea ce va urma.

Treptele de ciment pepit, ale blocului interbelic, o fereastră de pe casa scărilor, apoi, însăși fața de liliac încrețit a bătrânului Piki deveniseră pe parcursul zilei niște fapte de epopee. În realitatea acelei după-amieze, văzuse o tinichea grosolană, smulsă de vreun uragan ori doar rămasă de la o reparație, și pe care cineva, cu siguranță Piki, o proptise între două ramuri cojoase. Era februarie fără zăpadă, iar printre crengile copacului se vedea cerul. De câte ori nu vedem astfel de chestii?! Totuși, puțină lume urcă la unul care încarcă brichete! Întâlnirea asta cu Piki, practic, îi modelase tot restul zilei.

Până noaptea târziu a căutat informații pe net, despre Maria Rosetti. Știa acum că fusese o englezoaică măritată cu un revoluționar român de la ’48. Bineînțeles, Piki nu vorbise despre vreun jurnal. Viziunea jurnalului îi aparținea integral. Instinctul îi spunea că Piki probabil dăduse la muzeu ceva gen conspecte școlare despre Maria Rosetti. Dar dacă era totuși un jurnal? Merita să încerce. Ideea cu familia, fusese chiar o improvizație de moment. Prostul ăsta de la muzeu, care, în tricoul lui gri, semăna într-adevăr cu un guguștiuc, își imaginea că era vorba despre un document capital, legat de ea, de viața ei, de cine știe ce afacere tenebroasă. Poate c-ar trebui să-i spună cinstit că voia să vadă hârtiile donate de Piki.

(alături de Mâna lui Bill Clinton, Amănunte pierdute și de alte povestiri, fragmentul face parte din romanul Open source, început în 2010, o scriere despre care am pomenit de multe ori și de care-mi pare rău să mă despart:) - DR)