OPTm
nr. 82

Cărți de vară, în Italia

Vă mai amintiți de „Leii Siciliei”, tradusă la Nemira în februarie, anul trecut? Cine s-ar fi gândit că va deveni între timp o saga de familie? Ce-i drept, editura Nord a dat lovitura cu acel roman, care încă se mai află între primele 20 în topul vânzărilor. Vorbim, până acum, de 700 000 de exemplare vândute în 35 de ediții (nu mai vreau să pomenesc și despre posibila ecranizare pentru RAI). Toată lumea a citit primul volum două veri la rând. De ce nu ar citi și continuarea vara asta? Singurul impediment e că nu e ușoară (are în jur de 700 de pagini). Dar pentru cine se va încumeta, avantajul e că-l va ține, probabil, toată vacanța. (Stefania Auci – L’inverno dei leoni (Editura Nord, mai 2021)

Dacă în primul volum era vorba despre ambițioșii frați Florio, care din momentul în care ajung la Palermo, în 1799, își pun în minte să devină familia cea mai importantă din oraș – reușind asta și datorită unor soluții comerciale de-a dreptul ingenioase, acest al doilea volum se concentrează asupra lui Ignaziddu și a tatălui său, Ignazio, fiul lui Vincenzo, la rândul său fiul fondatorului întregii dinastii și al acestui imperiu, care între timp a fost dotat cu flotă comercială atașată, dispunând de conexiuni în toată Italia și Europa.

Lui Ignaziddu, care nu se teme de nimic la cei 20 de ani ai săi, atunci când moștenește afacerile tatălui, îi lipsește însă dragostea. Pretext perfect pentru a introduce în poveste personajul soției sale, Franca, aspră și fragilă precum un diamant, pasională și iubitoare, „cea mai frumoasă din Europa”. Ea și soția lui Ignazio, Giovanna, sunt cele două femei care dau măsura glorioasă și, totodată, tragică a familiei Florio, una dintre cele mai puternice din Sicilia și Sudul Italiei – pentru o lungă perioadă de timp.

Există o vorbă din popor în Sicilia: L’amuri tutti dicinu ch’è amaru, ma tutti vuonnu vidiri s’è veru – toți spun că dragostea-i amară, însă toți vor să vadă dacă e adevărat. Ignaziddu ia această cale în romanul lui Auci.

Dar poate că la plajă unii preferă un volum de povestiri, în loc de romane. Citești una, mai înoți puțin, citești alta, mai tragi un pui de somn – și tot așa. O carte scurtă și ușoară (mă refer la greutate), având mai puțin de 150 de pagini și conținând 10 povestiri, este cea a Danielei Gambaro, câștigătoare a Premiului Campiello pentru debut de anul acesta.

Colecția aceasta de povestiri mi-a amintit de cea publicată de Alexandra Niculescu la editura Litera: „Kyparissia” (2020). La fel ca Alexandra Niculescu, Daniela Gambaro descrie relațiile cotidiene dintre membrii familiilor, cuplurilor, dintre mame și copii, etc. Deși stilurile diferă mult, ambele scriitoare au capacitatea incredibilă de a vorbi despre traume, despre lucruri incomode și, uneori, teribile, cu o lejeritate naturală. Tragicul este temperat de comic, cele două se completează perfect, până la întrepătrundere.

Pentru a înțelege la ce mă refer, vă voi dezvălui câteva dintre temele povestirilor: un copil se naște atât de mic, încât mama sa visează că îi va fi recusut în corp și că va rămâne acolo până la maturitate; doi părinți vorbesc într-o engleză inventată pentru a nu fi înțeleși de copiii lor când se ceartă; o mamă își uită fiica încuiată în mașină și se duce liniștită la muncă; o îngrijitoare de copii mănâncă doar pui prăjit, visează să se călugărească și uită gazul deschis...

Secrete, drame de familie, amintiri purtând aromele trecutului ca prin vis, totul e narat cu precizie și naturalețe. La sfârșitul fiecărei povestiri abia aștepți să o începi pe următoarea, iar la cât e de scurtă cartea s-ar putea ca unii cititori în vacanță să renunțe la o întreagă zi de înot doar pentru a o duce până la capăt, într-o singură ședință. Ce mai contează cât de puternic bate soarele?

Daniela Gambaro – Dieci storie quasi vere (Editura Nutrimenti, octombrie 2020)

 

Și poezia există, e bine să știm de ea, mai ales când vine de la această scriitoare excelentă, originară din Ungaria și supraviețuitoare a ororilor naziste în diferite lagăre, printre care Auschwitz și Dachau. La cei 90 de ani ai săi, prozatoarea și poeta Edith Bruck, care locuiește în Italia de multă vreme și scrie în italiană, este mai activă ca nicicând. Romanul ei, Il pane perduto (ianuarie 2021), publicat la aceeași editură, a câștigat deja categoria Tineri a premiului Strega și se află și printre cele 5 din finala mare.

Poezia lui Bruck este ca un impuls, ca viața trăită și, de multe ori, nefiltrată. Urgența de a așeza pe hârtie versurile vine, probabil, dintr-o necesitate imperioasă: aceea ca niciodată să nu se uite ororile trecutului. Calitatea acestei scriitoare, atât în proză, cât și în poezie, este de a ajunge imediat la cititor și de i se întipări adânc în memorie cu aceeași rapiditate.

Dacă v-ați întrebat vreodată oare ce ar crede un supraviețuitor al holocaustului despre societatea actuală, ei bine, în această colecție de versuri Bruck ne oferă răspunsul: unul construit dintr-un amestec de amintire și experiență și care ne subliniază condiția precară. Într-o societate în care ura și indiferența tronează, poeta Edith Bruck vede (rememorează) premisele perfecte ale unor devieri periculoase.

(Edith Bruck – Tempi (Editura La Nave di Teseo, iunie 2021)

 

Sper să fie traduse în română cât mai curând. Chiar și cele care nu vor deveni bestsellere în Italia. Între timp, a învăța o limbă străină e un sport, la fel ca toate sporturile. Spor!

Pavel NEDELCU

Scriitor. Traducător. Critic literar. Locuiește în Italia din 2009. Licență în Limbi și Literaturi Străine și Masterat în Traducere la Università degli Studi (Torino). Redactor al revistei culturale LiterИautica. Câteva dintre povestirile și eseurile sale au fost publicate în reviste precum Tribuna (debut), Ateneu, Egophobia, etc. A fost premiat la mai multe concursuri de literatură, organizate de către PEN România (2016), revista Tribuna (2017), MNLR (2020), Cenaclul UBB/revista Apostrof (2020), etc.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Există în poezia Ancăi Șerban o căutare permanentă a celuilalt. De multe ori, celălalt nu este un altul, ci locuiește chiar în interior, dar drumul către el e cu atât mai sinuos. Pentru că la celălalt nu se poate ajunge direct, nu se lasă dezvăluit atât de ușor, e nevoie de o retorică specială, oblică, a poeziei dintotdeauna, cu permutări și combinări neașteptate în ordinea realității. De aici și prezența semnificativă a cochiliei – melcilor, scoicii etc. – un înveliș dur, dar care, odată străpuns, scoate la lumină ceva fragil sau prețios.

Mihai ENE

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Penguin, 2021

Recomandată de Doina Ruști

 

În curând

Atmosferă, stil interesant, un debut strălucit. Premiul NADAL.

Litera, 2021, august

Recomandată de

Ovidiu ȘERBAN

 

 

Violeta Popa, la braț cu Joyce, intrând în ceața ficțiunii

CĂRȚI

Festivalul Internațional de Carte LITERA

Prima ediție

Black Button, 2021

Profesor de tragedie greacă la Cambridge și… poate ucigaș.

LITERA, 2021

ART, 2011

De vacanță

Copyright © optmotive.ro