lumina lasă urme

limitele sunt scoicile din burțile

pescărușilor

indiferent de situație lumina

lasă urme

se poate ca locul acesta să

ne conțină

să uităm că în desprindere celălalt

e pretutindeni

și iertarea poți să ți-o imaginezi tăcută

atenția cadru, fără strălucire

salvarea de îndoială căutând în rană

nu e mare lucru

te trezești

în spațiul liber conuri parfumate

dintr-o lună care nu a existat

în calendar

mâinile reduse la așteptare

nu te mai aud

melcii își scuipă sufletul

în cochilii

frunze de nuc în scări

e atâta liniște

ai să vezi mâinile reduse la așteptare

se va naște un orb din gutuie

o purificare de bună voie

sunt Alice

sunt vidul din tine

tot ce nu poartă nume rămâne viu

într-o zi îți voi veghea somnul

șarpele va plânge focul tău interior

somnul ca animal desenat

mă întorc la somnul bland

mi-e trupul un animal

desenat cu sufletul la gură

m-am spălat pe mâini

în poem ești îngropat

toate cele șapte uitări între noi

ochiul apei - o rană

facă-se voia castanilor

toamnă mutilată

o lacrimă mută din memorie

dimineața șterge frăgezimea cărnii

ne zidim în vârful degetelor

printre rânduri ultima clipă

orașul pernă

apropierea nu ne mai mișcă

curând n-o să-ți mai amintești nimic

până și o aterizare forțată se uită

ca să vezi o meduză cu ochii triști

se naște a doua oară

în inimă nu ajungi la capătul drumului

pentru că astăzi

poate chiar și mâine nu vom schimba cuvintele

orașul pernă devine inofensiv

de la încheietura mâinii

în apropiere un zgomot

nu se mai aude pământul

am vrut să-ți spun despre portocalii

de hârtie

sacralitatea cuvintelor imorale

mă rog

mâinile mele pline de tandrețe

dimineața ordinea din bestiar

nu se mai aude pământul

limite în simțire

nimic nu se schimbă în acest spațiu

interior

se trăiește

grădini sfâșiate de cearceafuri îndoite

povestea rochiei

e bine să închizi ochii când plângi

luna cu un ochi deschis

peștele ronțăie din luna cu un ochi

deschis

în adâncul inimii somnul se descompune

printre căutări un perete cu litere

amestecate

în spatele unei imagini există un țipăt irevelabil

în pietre

un ecran mișcător în apă

se va întoarce somnul tăios ca frunzele de mentă

din cana de ceai

poate mă voi naște într-o zodie de pământ

făcând lista lucrurilor necunoscute

încap atât de multe luni

în inimă

încât nu va fi nevoie să-mi amintesc

cana fără toartă

fotografia interzisă cu ursul panda

care zâmbește trist trecătorilor mult prea grăbiți

voi reveni

îi promit în gând

îi arăt medalionul soare primit în dar

acum îi luminează ochii

cu ultimele suflări îi spun despre fetița cu codițe

care îl desenează cu o crenguță în nisip

îmi cern cuvintele inima oboseala

miroase tare a copilărie

și groaza ceaiului de tei

lipsa copacului

un dumnezeu decolorat

pe care îl recreez din memorie

bunica aduce apă

o cană fără toartă

lipsită de orgoliu

dincolo de noi

poezia e a celor vii

avataruri insolite ale topirii zăpezii

cu toată spaima

nașterii din spatele oglinzii

care nu a mai așteptat

ieșirea din sine

a unui personaj imaginat

ca apa mării dintr-o scoică

o libertate încremenită voit într-un vers

care ne va goli de noi

dar nu va umple

paharul

sensibil la atingere