OPTm
nr. 82

Șerban AXINTE: În poezie, schizofrenia e la ea acasă

Bianca Zbarcea : Cine e Șerban Axinte într-o sintagmă poetică?

Șerban Axinte : O vreme mi-a plăcut să spun despre mine că „eu sunt mai mulți”. Am folosit această sintagmă autocaracterizatoare în cel puțin două texte din „Scrâșnetul dinților”. Ca om, nu mai vreau să fiu așa. Poetul poate să fie. Să tot fie. E un fel de a te deschide în cât mai multe direcții pentru a cunoaște cât mai mult și de a afla despre tine cât mai multe. Unele lucruri chiar foarte dureroase. Dar, în poezie, schizofrenia e la ea acasă.

B.Z.: Cum ai început să scrii? Cum ai publicat?

Ș.A.: Am debutat prematur la vârsta de 19 ani. Am fost foarte încurajat la acea vreme să o fac. Frecventam cenaclurile literare ieșene, toate conduse, în diferite etape, de Mirel Cană (Șerban Alexandru, după numele de autor). Îmi amintesc că atunci când am intrat pentru prima oară în curtea Casei Pogor pentru a participa la Cenaclul Junimea, am crezut că intru în aceeași galaxie valorică cu cei mari din vechime. Aveam 15 ani, cred că pot fi scuzat pentru acest gând mai măreț decât însuși orizontul meu de cunoaștere de la vârsta respectivă. Audiam lecturile de la acest cenaclu și nu înțelegeam nimic, totul era șocant pentru mine. Până atunci scrisesem poezii „pașoptiste” inspirate de programa școlară. Așa că am început să scriu și eu într-o manieră bizară, ermetică (fără a ști prea bine ce înseamnă acest cuvânt). Ce puteam comunica prin aceste texte ce doar poezii nu erau, comunicam doar incomprehensibilitatea. Nimic altceva. Cei care îmi comentau textele erau împărțiți în două categorii. Unii nu înțelegeau cum un copil de 15 ani poate să producă asocieri între cuvinte atât de neobișnuite. Alții spuneau din start că nu se înțelege nimic din scrisul meu. Și când auzeam astfel de comentarii mă bucuram foarte tare. După ce am aflat că sunt poet ermetic am început să-i citesc pe ermetici, cu precădere pe Ungaretti și pe Salvatore Quasimodo. Acestuia din urmă îi învățasem în original una dintre poeziile lui cele mai cunoscute: „Ognuno sta solo sul cuor della terra/ trafitto da un raggio di sole: /ed è subito sera”. Mi-o repetam în minte ca pe o mantră.

Apoi am început să-i citesc pe francezi. Citeam cumva prin identificare. Căutam în creația lor latența poeziei mele. Aveam doar vagi legături cu poezia română contemporană. După o scurtă vreme lucrurile s-au mai schimbat. Am descoperit poezia optzecistă. Ulterior am început să fac singur unele săpături. Bineînțeles, beneficiam și de bibliografiile pe care mi le punea la dispoziție Mirel Cană, omul lângă care am stat de la începutul liceului și până la terminarea facultății și de la care am învățat foarte multe. Din acea perioadă datează primele mele două plachete. Ele nu au valoare literară, ci doar documentară. „Starea balanței” (1996) e legată de Cenaclul Junimea, iar „Pragurile Apeiron” (1999) a fost scrisă pe măsură ce a fost citită la Salonul de literatură „OuTopos”, care, alături de gruparea „Club 8”, a reprezentat pentru mine adevărata studenție.

B.Z.: După părerea ta, ce marchează trecerea de la un curent literar la următorul?

Ș.A.: Asta e o întrebare foarte grea. E nevoie de multă teorie literară pentru a răspunde. Dar, în esență, trecerea de la un curent literar la altul sau, ca să coborâm puțin din tării, trecerea de la o generație de creație literară la alta este marcată prin schimbarea de paradigmă în ceea ce privește arta scrisului și ea se află prin corelare cu un mod insolit de a privi și înțelege lumea. Cu alte cuvinte, de instituirea unui alt pact cu realul. Aici au un rol și ideologiile literare, pe care eu le înțeleg doar ca un ansamblu de idei coerente care construiesc împreună un sistem de gândire. Unul nou. Curentele literare se succed fie prin ruptură, fie prin continuare, printr-o ridicare la putere a ceea ce a fost deja. Țin să menționez aici câteva nume de scriitori foarte tineri care s-ar putea coagula într-o nouă generație de creație: Toni Chira, Deniz Otay, Vlad Berariu, Sorina Rîndașu, Andreea Petcu, Alexandra Lipară, Nicoleta Florescu, Mihaela Munteanu, Bogdan Vișan, Mădălina Turtureanu ș.a.

B.Z.: Care este volumul tău preferat dintre cele scrise de tine? Poate unul care a însemnat o schimbare de direcție, de stil, de viziune?

Ș.A.: Deși consider că „Scrâșnetul dinților” este cartea mea cea mai bună de poezie, totuși schimbarea de viziune a intervenit in ceea ce mă privește odată cu „păpădia electrică” (2012). Această carte va fi în curând reeditată.

B.Z.: În volumul „Lumea ți-a ieșit așa cum ai vrut” (Vinea, 2006) spui:

„cum vrei să mori, dacă nu închizi ochii,

trebuie să privești adânc în tine,

atât de adânc

încât să ți se facă rău,

să vomiți prelung și să rămâi cu fața în sus”

E o temă recurentă la tine această viziune a morții, care pare răstălmăcită din dorurile eminesciene și repusă într-un context existențialist. Cum te raportezi la moarte?

Ș.A.: Nu cred că am răstălmăcit dorurile eminesciene scriind acest mic text. În text sunt două planuri suprapuse. Viziunea tatălui și situația fiului nou-născut. Se știe că pruncii de câteva zile, săptămâni sunt mereu în pericol să vomite. Din acest motiv, ei trebuie orientați pe o parte. Să nu stea cu fața în sus pentru ca să nu se înece cu propria vomă. În rest.... nu e altceva decât poezie. Nu pot să spun că mi-e frică de moarte ca fenomen natural, biologic. Un gazetar celebru spunea la un moment dat că pentru un intelectual este inacceptabil să știi că trăiești, vezi lumea, o simți și mai devreme sau mai târziu toate acestea vor dispărea și din tine nu va mai rămâne decât amintirea celor îngăduitori cu cel ce ai fost. Bine, gazetarul nu a spus toate astea. Am mai înflorit eu acum. Pentru mine, moartea e drumul până la ea. Dar, din fericire, avem posibilitatea de a alege. Așadar, nu de moarte mă tem, ci de greșelile și de alegerile proaste pe care le-am putea face în timpul vieții.

B.Z.: Cum este „să trăiești într-un mare poem”, așa cum spui la un moment dat?”

Ș.A.: Formularea aceasta îi aparține lui Mircea Cărtărescu. Eu am preluat-o cu minime modificări, folosind-o ca titlu pentru cronica mea la „Melancolia”. Dincolo de aceasta, da, există o formă de a trăi într-un mare poem. Se întâmplă atunci când tu ca om te identifici aproape total cu literatura (poezia) pe care o citești și o scrii. Lucrurile materiale sunt parcă undeva departe în afara ta. Nu zic că e bine. Ideal este să menținem un echilibru între toate activitățile pe care le avem de făcut. Și, în general, menținem acest echilibru pentru că nu avem încotro. Eu cânt și într-o trupă de rock progresiv (care deocamdată nu dorește să se arate lumii). Cânt împreună cu doi muzicieni foarte buni: Dan Vițcu și Daniel Spatar. Le sunt recunoscător pentru că datorită întâlnirii cu ei m-am resuscitat ca muzician după aproximativ 15 ani de tăcere. Tot un poem e și acest proiect, metaforic vorbind.

B.Z.: Cum este viața cotidiană a poetului Axinte?

Ș.A.: Zilele sunt diferite între ele. Pe plan intelectual sunt scindat în mai multe activități. Ca angajat al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, sunt istoric literar. Scriu articole pentru dicționare și enciclopedii. Criticul literar nu are astâmpăr și ține morțiș să cartografieze (pe cât îi stă în putință) literatura actuală: poezia, proza și critica.

Poetul lucrează ca un romancier. Cu normă bine stabilită de la care se abate doar accidental. În rest, sunt un om destul de dezordonat, dezorganizat, mereu în căutarea echilibrului. De multe ori, amân lucrurile practice care trebuie neapărat făcute. Am totuși și momente în care vreau să îmi pun viața în ordine, așezând fiecare lucru în sertărașul lui. Sau în folderul său, ca să mă exprim și în acest fel.

B.Z.: Care este cea mai savuroasă băutură pe care ai încercat-o vreodată?

Ș.A.: Dacă la 20 de ani descoperisem combinația dintre coca-cola, votcă și ness, iar la 22 de ani renunțasem la cola și la ness, pentru ca mulți ani să oscilez între licori de tot felul și niciun fel de licori, acum mi-am găsit băutura preferară: borșul acru la paritate cu limonada.

Bianca ZBARCEA

Cu un master în traducere de text literar (Universitatea din București), Bianca s-a specializat în traducere de film, fiind implicată în numeroase proiecte cinematografice și literare.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Există în poezia Ancăi Șerban o căutare permanentă a celuilalt. De multe ori, celălalt nu este un altul, ci locuiește chiar în interior, dar drumul către el e cu atât mai sinuos. Pentru că la celălalt nu se poate ajunge direct, nu se lasă dezvăluit atât de ușor, e nevoie de o retorică specială, oblică, a poeziei dintotdeauna, cu permutări și combinări neașteptate în ordinea realității. De aici și prezența semnificativă a cochiliei – melcilor, scoicii etc. – un înveliș dur, dar care, odată străpuns, scoate la lumină ceva fragil sau prețios.

Mihai ENE

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Penguin, 2021

Recomandată de Doina Ruști

 

În curând

Atmosferă, stil interesant, un debut strălucit. Premiul NADAL.

Litera, 2021, august

Recomandată de

Ovidiu ȘERBAN

 

 

Violeta Popa, la braț cu Joyce, intrând în ceața ficțiunii

CĂRȚI

Festivalul Internațional de Carte LITERA

Prima ediție

Black Button, 2021

Profesor de tragedie greacă la Cambridge și… poate ucigaș.

LITERA, 2021

ART, 2011

De vacanță

Copyright © optmotive.ro