OPTm
nr. 82

Iluzia

Doina Ruști, Dan Sociu, Miruna Vlada, Andra Rotaru, Ovidiu Komlod - Idei - nr. 74 / 26 iulie, 2021

Ce-mi vine-n minte? În primul rând Albutius. Vi-l imaginați? Un tip albinos rău, cu gene ninse. Mă văd încă bâjbâind pe text, simțind pe umăr atingerea acestui Albutius, în timp ce traduc de zor, căutând cu fervoare cuvintele în Nădejde. Citesc și-l văd în fața ochilor pe tipul ăsta, pentru că e noapte și nu prea-mi mai merge mintea; illudere Albutium - un infinitiv, o chestie retorică, vreun joc cicerionan. Mă holbez, trec peste toate formele - illudo, illudere, illusi, illusum - întrebându-mă ce vrea Cicero să facă împreună cu acest Albutius - să se joace, să și-l imagineze, să-și bată joc de el, să-l vatăme, să-l înșele…? Poate toate astea, plus altele, ascunse în mintea mea. Pun semnul întrebării și mă culc. A doua zi, profesorul de latină e indignat, cum de nu văzusem când era atât de clar: voia să-l ia în râs pe bietul Albutius! E limpede că tipul era ciuca bătăilor. Ce, Dumnezeu! Cum poate să-mi fugă mintea spre apariții înșelătoare, închipuiri și alte fantasme! Albutius este cât se poate de real, un tip bun de făcut mișto de el. Punct.

Zilele trecute l-am visat, așa batjocorit, ieșit dintre mii de file de carte și m-am simțit împinsă de degetul lui fantomatic să mai întreb niște lume despre illudere.

Doina Ruști

 

Mi-a venit în minte palindromul lui Foarță "Rozul iluzor" dar și numele albumului Guns’n Roses, "Use your illusions" unde, în asociere cu "Use" , a folosi, "illusion" are și sugestia lui ill-used/ill-using, "rău-folosit/greșit-folosit"; tot așa, imediat, mi-a venit o frază despre Augustin, în Confesiuni spunea că în adolescență, înainte de prima experiență sexuală, fanteziile erau mai puternice decât au fost mai apoi experiențele în sine - și comentatorul, am uitat cine, zicea:" Forța iluziei e mai mare decât iluzia forței" Înțelegeam prima parte dar aveam îndoieli la a doua, chiar așa, să fie realul mai iluzoriu decât fantasma? Fantasmele (erotice, proiecțiile de viitor și celelalte) au o intensitate de necontestat, totuși, nu e concretețea actualizării mai hrănitoare, chiar dacă de atâtea ori e mai puțin spectaculoasă decât fantasma (fiindcă fantasma e stilizată, fără amănuntele banalului, fără lungimi de timp și alte plictiseli)? Dar evident și realul e total iluzoriu, acum e, acum nu mai e sau nu mai e același. Forța iluziei e deci la fel de forțoasă ca iluzia forței și ambele iluzorii (dar ceva nu e, am simțit și gustul eternității de atâtea ori și știu că ăla rămâne). Rămâne cum a zis-o Foarță, roșul ușor e rozul iluzor.

Dan Sociu

 

Împăcare postumă

de Ion Minulescu

Deschide-mi poarta inimii pictată

Cu vermillon și-albastru de cobalt,

Și intră - fericită-nvingătoare -

În minuscula-mi sală de-așteptare

Pe-a cărei pardoseală-mpestrițată

Cu plăci hexagonale de bazalt

Șopârlele versifică la soare

Și viperele-nvață geometria...

E tot ce mi-a rămas din măreția

Și nebunia fastului regesc

Cu care-aș fi-ncercat să te iubesc!...

Alhambra-i azi o cârciumă banală,

Veneția, o lamă de cuțit,

Canossa, o iluzie papală,

Și Muntele Măslinilor, un mit...

Alege-ți, dar, tu singură trofeul

Ce te-ar putea despăgubi de morții

Căzuți în fața porții...

Împodobește-ți apoi gineceul

Cu zâmbete și plante otrăvite,

Și-n drumul nostru-aproape pe sfârșite

Dă-mi cel puțin speranța efemeră

Că-ntr-un apropiat istoric zori de ziuă

Buna Clio

Ne va-mpăca definitiv sub piatra

Aceluiași mausoleu meschin -

Eu, lopătar pe ultima-ți galeră,

Tu, parodia marii Cleopatra!...

 

Cu Minulescu am avut mereu o relație de atracție-respingere. E ceva în versurile lui ce mă atrage magnetic - sunt aceste imagini calofile, e acest ritm parcă din altă lume, metafore din alt secol, limbaj plin de asocieri frumoase, deși nu mi-a dat mereu senzația de poezie de raftul I. Însă îmi place acest poem mereu, când revin la el e parcă mai proaspăt, mai jucăuș, mai tragic, si cred că totul în acest poem e o definiție a iluziei și a dependenței de ea, vizibilă atunci când pierdem pe cineva iubit. De unde să mai ai resurse să întreții iluzia, când cel/ cea care ți-o hrănea nu mai e? Desigur, asta nu ne știrbește din luciditate, poate de aici și fascinația pentru poem - e o odă dedicată iluziei și mai ales pierderii ei, pe care o trăim cu voluptate.

Miruna Vlada

 

Cred că întrebarea asta ar putea sintetiza ultimul meu volum de poezie, Tribar, care pornește de la triunghiul imposibil al lui Pentrose, evidențiat de M.C. Escher de atâtea ori în creațiile sale. Tribarul este o iluzie în lumea materială sau matematică, neputând să aibă proprietățile necesare unei existențe fizice. Însă exact conexiunile imperfecte și greu de redat în lumea concretă pot fi redate în multe alte lumi. Pentru mine tribarul se leagă din când în când și de reversibilitate și de posibilitățile de a readuce la viață ceea ce nu mai este aici, fie că este vorba de copilărie, fie că este vorba de elemente ale unei genealogii în care m-am putut juca, poziționându-mi personajele pe diverse joncțiuni ale acestui triunghi imposibil. Am putut astfel să le schimb traseele și temporalitatea, starea de conservare, veridicitatea faptelor și a amintirilor. L-aș cita pe Heinrich Böll: „nu știu dacă există oameni care-și brodează fețele folosind ca model picturile lui Picasso și Klee“, dar și pentru simplul fapt că uneori mi se pare că este cu putință, merită să cred în reversibilitatea imposibilităților.

Andra Rotaru

 

„Tyger, tyger, burning bright

In the forests of the night“

(William Blake, The Tyger)

Ne-am întâlnit pe vremea când căutam un moto pentru romanul în trei părți la care voi lucra o viață, probabil. Sfântul Google s-a uitat după cuvintele-cheie - tigrul în literatură. Ca mulți alții, sunt fascinat – vorba francezului, époustouflé – de animalul acesta totemic, maestru al camuflajului, în a cărui blană se înlănțuie, ca într-o iluzie cu sorți de izbândă, culorile alchimiștilor. Acum, Blake îl folosește ca simbol dionisiac străveziu, opus mielului, căci, nu-i așa, fiecare avem câte un dublu: a te face că nu sau nu, aceasta-i întrebarea! Pentru mine, versurile în cauză, pe care le știe orice elev de gimnaziu din Albion, funcționează ca mantră, iar rima lor, înșurubată în creier, ațâță oximoronul absolut, activ ca niciunde altundeva în limba engleză, light-night, de care nu mă mai satur. Și care, întâmplător, a dat și titlul unui volum de poeme pe care l-am visat în altă viață, probabil.

Ovidiu Komlod

Doina Ruști, Dan Sociu, Miruna Vlada, Andra Rotaru, Ovidiu Komlod

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Există în poezia Ancăi Șerban o căutare permanentă a celuilalt. De multe ori, celălalt nu este un altul, ci locuiește chiar în interior, dar drumul către el e cu atât mai sinuos. Pentru că la celălalt nu se poate ajunge direct, nu se lasă dezvăluit atât de ușor, e nevoie de o retorică specială, oblică, a poeziei dintotdeauna, cu permutări și combinări neașteptate în ordinea realității. De aici și prezența semnificativă a cochiliei – melcilor, scoicii etc. – un înveliș dur, dar care, odată străpuns, scoate la lumină ceva fragil sau prețios.

Mihai ENE

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Penguin, 2021

Recomandată de Doina Ruști

 

În curând

Atmosferă, stil interesant, un debut strălucit. Premiul NADAL.

Litera, 2021, august

Recomandată de

Ovidiu ȘERBAN

 

 

Violeta Popa, la braț cu Joyce, intrând în ceața ficțiunii

CĂRȚI

Festivalul Internațional de Carte LITERA

Prima ediție

Black Button, 2021

Profesor de tragedie greacă la Cambridge și… poate ucigaș.

LITERA, 2021

ART, 2011

De vacanță

Copyright © optmotive.ro