Ținuse acest bilet ani în șir, într-o casetă metalică, cumpărată cândva cu bomboane, o cutie ovală, cu două cununițe de trandafiri pictate pe capac. Multă vreme îl păstrase ca să-l arate prietenilor, cu orgoliul posesorului de bunătăți, gândindu-se la el ca la cea mai mare valoare trecută, prezentă și viitoare. În perioada liceului avea câțiva prieteni care veneau duminicile pe la el și care îl întrebau, așa cum se întrebă despre animalele de companie, "Ce-ți mai face Clintonul? Îl mai ai?" Se decolorase el puțin, dar era acolo, la fel de impresionant și de viu ca în ziua de iulie. Apoi, pe măsură ce timpul se dezbrăca de amintiri, petecul de hârtie căzu și el sub geana lânoasă a uitării.

Dar chiar și-acolo, într-o capsulă minusculă, mai păstrează încă tăria celui mai teribil timp.

Pe la sfârșitul clasei a șasea era deja cineva. În foșnetul luminos al anilor 90, se vede încă, plutind nimbat peste Piața Universității. Luase un premiu internațional, iar lumea începuse să-l cheme pe la tot felul de întruniri selecte, aniversări, comemorări și chiar la prezentări de modă, unde cânta la flaut ca un maestru. Însă de departe evenimentul cel mai important a fost întâlnirea cu Bill Clinton.

El și-o studentă, premiată pentru un soft deștept, au fost aleși să stea alături de președintele Americii, ca doi stâlpi inconturnabili ai națiunii române.

Încă mult înainte, îl anunțase directoarea, chemându-l în biroul ei, de la Școala de Muzică, apoi tipul de la SRI și încă alți câțiva indivizi, care îi știau numele întreg și toate realizările lui de flautist care abia împlinise 12 ani. Artistul nostru, Vizitiu Octavian, spunea directoarea, o să ne reprezinte în fața lui Bill Clinton! Iar el se și vedea trăgând de-un lanț argintiu toată Școala de Muzică, așezată în șir indian, de la colegul de bancă, până la d-na Atanasiu, directoarea blondă ca o păpădie. Însuși președintele Emil Constantinescu îi știa numele, iar după aceea chiar și babele de pe strada lui cârâiau pe la ferestre "Octa-Octa", deși până în acea vară, care fusese cu totul și cu totul a lui Bill Clinton, ele nici măcar nu auziseră de el.

Ziua de vineri, 11 iulie, a anului 1997, încă strălucește, ca orice lucrușor obsolescent, închis într-un sipet de aur, pe care mâinile emoționate ale colecționarului îl deschid o dată pe an.

Pe Bulevardul Bălcescu, în inima Capitalei, a fost ridicată o tribună, iar de la Intercontinental până la Piața Romană, strada s-a transformat într-o mare de stegulețe cu stele albe și de capete inflamate, care slobozeau urale periodic, sub soarele de iulie. Ferestrele blocurilor din jur erau camuflate ca în timp de război, căci pe la fiecare ușă trecuse cineva și le spusese tuturor să țină geamurile acoperite.

"Nimeni n-are voie să se-apropie de ferestre la mai puțin de un metru!"

"În casa mea! Ce-o să-mi faci dumneata în casa mea, că doar nu mai suntem pe vremea comuniștilor!?"

"Dacă încălcați interdicția veți fi împușcați pe loc!"

Așa că ferestrele păreau toate îndoliate, acoperite cu storuri și cu perdele groase spre care privea poate câte un ochi înfricoșat sau curios, dar nu într-atâta încât să stea înfipt în geam, ci doar încremenit în umbra asfixiată a camerei.

La tribuna improvizată, tapetată cu steagurile celor două țări, n-au urcat decât patru persoane: Bill Clinton, Emil Constantinescu, softista premiată și Octa. În spatele pupitrului erau așezate trei jilțuri albe, iar la oarecare distanță o băncuță îmbrăcată în mătase, pregătită special pentru micul flautist.

Studenta a ținut un scurt speech de bun venit, urmat de strigăte și aplauze, al căror ecou s-a ridicat în soare până la etajul 25 al Intercontinentalului. Era o după-amiază de aramă, iar pe deasupra bulevardului care, din cauza stegulețelor agitate, părea un câmp de clematite, se simțea din când în când expirația asfaltului încins.

Rolul lui era ca, imediat după studentă, să-i spună două propoziții celui mai puternic cetățean al lumii și să-i strângă mâna. Însă, în exaltarea generală, care cuprinsese tot bulevardul, și-a dat seama că uitase discursul. Creierul îi era gol, iar în vârful urechilor pulsa toată viața amplă a acelei zile de iulie. Nici măcar nu s-a putut ridica de pe băncuța tapițată cu mătase de China și nici măcar nu și-a mișcat ceafa de pe steagul național, întins pe copertina din spatele tribunei. Fața lui, de bucureștean bronzat, a umplut camerele miilor de televiziuni și pentru două secunde bune toată lumea care îl venera pe Bill Clinton, nu doar din cartierele Capitalei ori de prin coclaurile Carpaților, dar și din Arkansas și chiar din Insulele Capului Verde, aflase de existența lui Octavian Vizitiu. Nu neapărat ca purtător de nume, ci ca față încremenită pe fâșia galbenă a tricolorului românesc. Alături simțea genunchiul tremurător al softistei, iar dincolo de ea auzea râsul lui Bill, întrerupt de cuvinte al căror sens îi trecea în viteză pe lângă urechi.

În emoția generală, Octa părea destins și zâmbitor ca un erou.

Cât a vorbit Emil Constantinescu, a încercat să-și revină, căutându-l din ochi pe tipul care îl adusese la tribună și din a cărui siluetă înfășurată în haine negre, nu vedea decât ceafa încununată de un cablu ondulat.

Apoi, în minutele cocoșate și chinuite, cât a durat discursul lui Emil, lumea din jur s-a luminat ca un ecran de cea mai bună calitate. Degetele albe ale lui Bill Clinton, fața prietenoasă a unui tip răsărit din senin lângă brațul lui, spânzurat cu neglijență pe balustrada tribunei, în sfârșit, ciripitul softistei, care se apucase să se rupă-n figuri pe tema succeselor ei, toate amănuntele astea intraseră lent în scoarța lui cerebrală, rulând-se apoi și derulându-se ori de câte ori avea chef să rememoreze cel mai însemnat eveniment din viața sa.

Iar în centrul întregii întâmplări se afla mâna luminoasă și precipitată a lui Bill Clinton.

Nu-l văzuse când și de unde scosese mica agendă. Dar prinsese, mai întâi în coada ochiului, mișcarea agitată și apoi îl privise direct. Clinton scria repede cu vârful apos al unui pix. În mijlocul lumii care fremăta de-a lungul Bulevardului Bălcescu, între zecile de uniforme negre ale sepepiștilor îngrămădiți pe lângă tribună, pe mica scenă din scânduri și în culcușul de steaguri mătăsoase, Bill Clinton scria un bilet, iar mâna lui, vârful nasului luminat, mișcarea discretă a genunchiului de lângă el, dar și propria siluetă, cu brațul ca o franzelă, tolănit pe balustradă, și cu adidașii bălăngănindu-se deasupra lemnului auriu, toate aceste frânturi de viață, preced, în amintirile lui Octa, miezul dens al zilei de 11 iulie. În aerul ca o răsuflare de câine, se mișcau frunzele teiului de pe trotuar, iar fiecare răsucire verde și prăfoasă intră chiar și acum în fruntea și în culisele ochilor încremeniți în amintiri.

În mod neașteptat, Bill Clinton a întins spre Octa petecul de hârtie, apoi s-a ridicat să-și țină discursul. Bulevardul tremura de urletele bucuroase ale lumii, iar softista îl tot înghiontea să dea biletul omului zâmbitor, care răsărise lângă parapetul tribunei. Înțelesese din prima ce avea de făcut, însă ceafa lui continua să stea lipită de pânza tricolorului, iar mâna stângă, de pe balustradă, dormita fără grijă. Bărbatul zâmbea încă, ridicându-și sprâncenele sub vizieră. Era evident că așteaptă hârtiuța galbenă, știa că el este destinatarul, o știa și softista premiată, dar și Octa însuși procesase această informație în creierul care fremăta intens, la adăpostul unui craniu toropit pe pânza steagului. Vocea lui Bill Clinton răsuna în microfon, dublată de un nevăzut translator, în timp ce în spatele lui, pe divanul mătăsos, se vede încă pe sine, o pată neagră, încremenită pe tricolorul României, și-și amintește încă degetele mâinii drepte, încleștate pe micul bilet, în așteptarea următorului gest, și pentru el impredictibil.

Când președintele Americii și-a terminat speach-ul, bărbatul zâmbitor se afla deja pe scenă. Trecuse peste balustradă sau urcase treptele în viteză. În vuietul general, pe când Bill Clinton dispărea înghițit de escorta oficială, mâna cafenie a lui Octavian Vizitiu continua să strângă biletul galben. Iar în mișcarea de corpuri, pe când marele miting se desfăcea în grupușoare, omul, care își pierduse zâmbetul, l-a ridicat în sfârșit de pe bancheta lucioasă și din două mișcări, al căror efect și-l mai aduce încă aminte, i-a descleștat pumnul și i-a smuls hârtiuța deja umedă.

În jurul lor se perindau brațe, capete și steaguri de hârtie, iar Octa continua să înregistreze în coada ochiului câte-o răbufnire somnoroasă prin coroana teiului de pe trotuar.

Când s-a hotărât să plece, în jur se limpezise. Pe podelele tribunei rămăsese un afiș îndoit, iar câteva perechi de pantofi se mișcau pe lângă pupitru. A coborât cu grijă cele două trepte, ca și cum s-ar fi întors din cer. Iar când a dat cu ochii de asfaltul înmuiat, l-a izbit nu suflul fin al gudronului, nu urma unui toc elegant și nici rămășițele unui steag. Ci un petec găbui, din care răzbătea imperativ culoarea de păcura a unui pix prezidențial. Între rămășițele petrecerii, doar cuvintele scrise mai aminteau substanța reală a unui eveniment pe care el îl ratase, iar apariția lor acolo, printre gunoaie, îi dădea sentimentul vag că fuseseră scrise numai pentru el.

Octa a cules de pe jos hârtia, iar la prima atingere i s-a părut ceva mai scorțoasă. Poate că nu era același bilet. Dar dacă îl scăpase satrapul mascat?! În răsuflarea opărită alți fluturași galbeni se ridicară pentru o clipă pe tot bulevardul.

Iar când, în sfârșit, putu să se miște spre metrou, deasupra pieței, pustiite la comandă, se auziră frunzele teiului înecate în praf.

Pe biletul găsit într-un iulie vechi, se mai poate desluși o mică înfloritură ca un fulger, o mâzgălitură decolorată. Dar ce mai contează când în porii hârtiei plutește încă mâna unui președinte american?

(Bucureștiul cultural, 2010 și tradusă în engleză ăn vol. Bucharest Tales, New Europe Writers, 2011, coord:A. Fincham, J. G Coon, John a’Beckett).

Notă: alături de Amănunte pierdute și de alte povestiri, Mâna lui Bill Clinton face parte din romanul Open source, început în 2010, o scriere despre care am pomenit de multe ori și de care-mi pare rău să mă despart:) - DR)