OPTm
nr.crt.

Pădurea de nuci

Protestele din Kârgâzstan au început în ziua în care i-am făcut bunicului pomana de 7 ani. În timp ce noi eram strânși în curte, cu pomana întinsă pe mese, și ne chinuiam să ținem aprinse lumânările pe care vântul le tot stingea, așteptând să vină preotul, la mai bine de 5.000 de km, oamenii ieșeau în stradă pentru a protesta împotriva alegerilor pe care președintele Jeenbekov le falsificase. Vedeam asta pe facebook, unde un coleg de-al meu, originar din Asia Centrală, distribuia informații pe care le primea de la prieteni care aveau prieteni la Bișkek.

Dacă aș fi credincios, aș spune că este un semn. Bunicul așa ar fi spus. Pentru mine a fost doar o coincidență. Și un motiv să îmi amintesc de Pădurea de Nuci. Îmi propusesem să mă duc să o văd încă din copilărie, de când bunicul îmi povestise pentru prima dată de ea. Pe ascuns, pentru că astfel de lucruri nu se spuneau cu voce tare. Dacă ar fi fost după tata, nu s-ar fi povestit deloc, pentru că erau periculoase. De câte ori nu i-am auzit certându-se pe tema asta. „Nu îi mai băga prostii în cap", îi spunea tata pe un ton care se dorea poruncitor, dar pe care eu îl simțeam rugător. „Nu sunt prostii. Este adevărul. Și adevărul trebuie spus, pentru a nu fi uitat", îi răspundea bunicul calm, coborând vocea. „Nu mai interesează pe nimeni adevărul tău. A fost. S-a dus. Gata. Acum avem altele pe cap, nu amintirile tale din armată. Și apoi, e copil. Cine știe cui spune și ne trezim cu ăia pe cap. Știi că abia am scăpat."

Dar mie îmi plăcea povestea. Bunicul făcuse războiul despre care nu vorbea nimeni. Războiul împotriva Rusiei Sovietice. Ajunsese până la Stalingrad, unde căzuse prizonier. „Cumva m-am bucurat când m-au prins", recunoștea el. De câteva zile se pierduse de batalionul lui și rătăcea pe câmpul de luptă. Dacă l-ar fi prins o patrulă de-a noastră sau una germană, ar fi fost deferit Curții Marțiale și împușcat pentru dezertare. În realitate, doar nu îi mai găsea pe ai lui, după un bombardament care durase două zile fără întrerupere. Poate că nici nu se pierduse. Poate că el era singurul supraviețuitor. Nu avea de unde să știe. În cele din urmă, dăduse peste o patrulă, dar una sovietică. Îl duseseră într-un lagăr de tranzit care se umpluse în câteva zile, odată cu marea ofensivă de la Cotul Donului. Două săptămâni stătuse acolo, într-un frig care îți tăia carnea până la oase. Apoi, într-o bună zi, în lagăr a sosit un ofițer sovietic, însoțit de unul român. Recrutau militari pentru Diviziile „Tudor Vladimirescu" și „Horea, Cloșca și Crișan", care urmau să lupte alături de ruși. „Nu puteam să accept", mi-a spus bunicul mândru. „Eu jurasem credință Regelui Mihai. Alții au acceptat. Nu îi judec. Erau sătui de foame, frig și de teama că în orice zi puteai fi ucis. Dar s-a dovedit că am avut dreptate. Cinci ani mai târziu, militarii care au plecat atunci de lângă mine au participat la detronarea Regelui Mihai. Îți dai seama? Eu îi jurasem credință, și apoi aș fi fost pus să îl arestez. Ce suflet să ai să faci așa ceva?".

Toate poveștile astea le ascultam pe bucăți. Rar puteam să stau cu bunicul mai mult timp. Tata veghea mereu ca să nu mi se bage prostii în cap. Când bunicul meu se întorsese acasă, tata nu fusese deloc mulțumit. Toți din familie se așteptau ca bunicul să fie mort pe front. Doar bunica refuzase să accepte asta și nu voise să îi facă nicio slujbă, nicio pomenire. „Omul meu nu a murit", spunea ea clătinând din cap în semn de răspuns pentru toți cei care încercau să o înduplece să îl treacă în pomelnic la morți.

Bunicul a ajuns acasă după ce Regele fusese detronat. Mai bine. Pentru că, dacă ar fi fost atunci acasă, poate ar fi plecat la București să îl apere. Și cine știe ce s-ar mai fi întâmplat. Așa, a rămas în satul lui, ascultând în fiecare an mesajul pe care Regele îl citea la radio, și spunând „O să vedeți că se va întoarce. Regele își va recăpăta tronul furat de comuniști". Și în timp ce el asculta Europa Liberă și îmi povestea, pe sărite, întâmplările din război și din prizonierat, tata își construia o carieră de activist. Bunicii nu fuseseră bogați, nici măcar chiaburi. Aveau doar 4 hectare de pământ pe care bunica le primise în 1920, după ce străbunicul meu murise în 1917 în Germania într-un lagăr de prizonieri de război. Cred că de asta nici nu voise să creadă că bunicul meu murise și îl așteptase să se întoarcă. Își pierduse tatăl în război, nu voia să creadă că și soțul ei a murit tot în război.

Până să se întoarcă bunicul acasă, tata a forțat-o pe bunica să se treacă la întovărășire, pentru a nu-și periclita postul de activist pe care îl obținuse. Bunica încercase să reziste, dar fără prea multă energie. Și-o păstra pentru a-l aștepta pe bunicul. Și nici fratele tatălui nu fusese de prea mult ajutor. Plecat pe șantierele din țară, unde construia de zor socialismul, nu mai era deloc interesat de pământul pentru care străbunicul murise în Germania. „Vremurile s-au schimbat", i-a spus el bunicii când aceasta i-a spus că nu îi vine să își dea pământul de bunăvoie.

Acum vremurile se schimbaseră iar, și cele patru hectare de pământ deveniseră din nou importante. Mai ales că ele urmau să îi revină vărului meu și să reprezinte colacul lui de salvare.

Înainte de pomană, se reunise consiliul de familie. Era mai curând un complet de judecată, cu mine pe post de inculpat. Mi se reproșa că din cauza mea succesiunea nu putuse fi rezolvată în toți acești ani.

Atunci când plecasem din țară, răsuflaseră ușurați. Pentru ei, oricum fusesem mereu un ghimpe în coasta familiei. Imediat după Revoluție renunțasem la facultate și plecasem în București, unde intrasem în vâltoarea afacerilor și a politicii. În timpul ăsta, tata căutase să se aciueze într-una din fabricile muribunde care îl acceptaseră după ce, peste noapte, poziția lui importantă se prăbușise, iar fratele lui trecea dintr-un șomaj tehnic în altul, pe șantiere tot mai inutile, în care nimeni nu mai voia să construiască nimic. Se consolau cu sticlele de bere și cu politica făcută în fața televizorului, înjurându-i de zor pe cei care voiau să vândă țara străinilor, în frunte cu Regele. Atunci reizbucniseră conflictele dintre el și bunicul. Venirea Regelui în țară, prima dată alungat ca un infractor, și a doua oară aclamat ca un salvator îi demonstrase bunicului că a avut dreptate și că așteptarea lui de o viață avusese sens. În timp ce pentru tata, toate astea însemnau opusul – viața lui nu avusese niciun rost. Oamenii aclamau acum pe cineva pe care el învățase să îl urască din tinerețe și să îl considere răul absolut. Și, mai mult decât atât, pământul de care el se lepădase atât de ușor pentru a-și face o carieră, devenise din nou o valoare.

Cred că tata a murit din cauza asta. Desigur, medicii au avut altă explicație, dar eu știam că pe el l-a ucis brusca irelevanță a vieții lui. Bunicul, în schimb, i-a supraviețuit mult după aceea și a murit convins că peste un an sau doi Regele va reveni pe tron.

Pentru mine, după aproape două decenii de vârtej în București, a venit divorțul și falimentul. Nu mai știu în ce ordine, dar nu cred că asta este important. Și atunci m-am decis să plec din țară. Familia mea, sau ceea ce mai rămăsese din ea, a aflat după câteva luni, de la fosta soție. Nu sunt sigur că unchiul și ceilalți au avut vreo reacție. Cel mult să fi zis ceva de genul că oricum toată viața am fost un neisprăvit și că mai bine că am plecat că încurcam pământul degeaba. După ce bunicul s-a stins, s-au trezit că fără mine nu pot intra în posesia casei și a pământului. În casă oricum se mutase vărul meu, care nu mai avea unde să stea după ce făcuse mai multe afaceri păguboase. Bine, nu eram eu în măsură să îl critic, pentru că și eu pierdusem într-o jumătate de an tot ce reușisem să construiesc în douăzeci de ani. Doar că eu avusesem puterea să o iau de la capăt, în altă parte a Europei, în timp ce el dăduse fuga la ai lui, căutând ajutor. Și singurul lor ajutor nu avea de unde să vină decât de la pământul pentru care străbunicul murise în Primul Război Mondial, iar tata îl dăduse cu atâta grabă tovarășilor de la raion. Acum, cele patru hectare valorau cam 20.000 de euro, bani cu care vărul meu spera să se pună pe picioare. Era un singur impediment – eu. Plecat aiurea din țară, neisprăvitul pe care nu doreau să îl mai vadă devenea acum foarte important, pentru că trebuia să semneze succesiunea.

Iar eu pendulam între Germania și Franța, negăsindu-mi locul niciunde. De fapt, nici nu știam prea bine ce vreau. Uneori mă amuzam încercând să calculez câți kilometri făcusem în această pendulare haotică. Probabil la fel de mulți câți făcuse bunicul meu, după ce evadase din lagărul din Irkuțk. Doar că el îi făcuse pe jos, în timp ce eu mergeam cu mașina sau cu avionul. Spre deosebire de mine, însă, bunicul știa exact unde vrea să ajungă – acasă, unde era sigur că bunica îl aștepta. Eu nu știam unde vreau să ajung și de ce plec dintr-o parte în alta. Pur și simplu nu îmi găseam locul.

În cele din urmă, am întâlnit-o pe Olesia și ea a decis să ne mutăm în Corsica. Avea acolo niște prietene din Chișinău și mi-a spus că acolo va fi locul nostru. Și așa a fost. Insula mi-a oferit tot ce căutam – liniște, sentimentul că nu sunt într-un oraș care macină oamenii așa cum simțisem peste tot pe unde locuisem în Europa.

Stăteam acolo de câțiva ani, când am primit mesajul de la unchiul meu – dacă nu veneam în țară la pomana de șapte ani a bunicului și nu rezolvam problema succesiunii, urma să fiu dat în judecată. Probabil pentru ei asta era amenințarea supremă. Nu știu dacă avocatul pe care îl consultaseră le explicase că, de fapt, acțiunea în instanță era calea prin care se putea rezolva succesiunea fără ca eu să fiu prezent.

Dar am decis să mă duc în țară. Nu pentru că ei îmi ceruseră asta, ci pentru că Olesia tocmai îmi spusese că are nevoie de un an sabatic. Urma să plece în Guatemala, unde o prietenă de-a ei avea un salon de tatuaj. Așa că am găsit de cuviință că este momentul să închei toate socotelile cu România.

Olesia a fost și cea care mi-a confirmat că Pădurea de Nuci nu era o fabulație a bunicului meu. Chiar exista, undeva în centrul Kârgâzstanului. Mai exact la Arslanbob, acolo unde un munte întreg era acoperit de nuci care puteau ajunge și la 50 de metri înălțime. Crezusem că totul era o invenție a bunicului. Oricum, întreaga lui aventură, evadarea din lagăr, călătoria de cinci ani printr-o Uniune Sovietică pârjolită de război și bulversată de deportări de populații, care peste noapte erau strămutate la câteva mii de kilometri de locul de naștere printr-un singur ordin, toamna și iarna petrecute în pădurea de nuci, întâlnirea cu șamanul care trăia acolo, toate acestea erau pentru mine un fel de basm.

Peste ani, când aveam să citesc „Stăpânul inelelor", aveam să regăsesc același aer magic din povestea călătoriei bunicului meu. Tata insista că sunt doar povești, și ajunsesem și eu să fiu convins de asta, dar tot mă fascinau. Și tot îmi spuneam de fiecare dată că într-un moment al vieții va trebui să fac o călătorie până la Arslanbob să văd munții pe care îi trecuse bunicul în fuga lui și pădurea imensă de nuci care îl adăpostise.

Acum, Olesia îmi confirma că pădurea există și că este la fel de imensă ca în povestea bunicului. Supraviețuise tuturor schimbărilor istorice, așa cum o făcuse de când era acolo. Iar legendele spuneau că exista încă de pe vremea lui Alexandru Macedon, iar că livezile de nuci din Grecia erau apărute din nucile pe care soldații macedoneni le aduseseră în buzunare din acea călătorie.

Pădurea devenise un obiectiv pentru turiștii excentrici sau pentru hipsterii ruși care nu își permiteau un an sabatic în Guatemala sau în Brazilia și veneau aici câteva zile toamna, când localnicii culegeau nucile.

Când eu am plecat înapoi spre Corsica, Jeenbekov demisionase. Apoi colegul meu nu a mai distribuit nicio noutate din Kârgâzstan și lucrurile au intrat în uitare. Am știut atunci că era ultima dată când aveam să mă mai gândesc la Pădurea de Nuci. De altfel, și la România aveam să mă mai gândesc tot mai puțin. Nu mă mai lega nimic de țară. Știau asta și rudele mele, care s-au ferit să mă îmbrățișeze la despărțire, invocând, desigur, pandemia. În realitate, îi durea undeva de Covid. Nu erau vaccinați, nu purtau măști, erau convinși că totul este o mare mascaradă pusă la cale de cei din Occident, nu se știe foarte bine de ce, dar asta avea mai puțină importanță. Ne-am despărțit în termeni foarte reci, deși obținuseră de la mine tot ce își doriseră. Sau poate tocmai de aceea. Strânseseră multă ură în ei și erau gata să o arunce spre mine. Doar că eu acceptasem tot ce doreau ei, semnasem toate actele și ridicasem doar o pretenție cu care ei fuseseră de acord, deși și eu și ei știam că nu o vor respecta, pentru că li se părea absurdă. Le cerusem ca pe o jumătate de hectar din cele 4 să planteze nuci. Nu înțeleseseră de ce, probabil că nimeni nu mai avea habar despre călătoria bunicului. Pentru ei contau doar banii pe care urma să îi ia pe teren și atât.

Am plecat spre aeroport noaptea și în mașină încercam să îmi așez în ordine gândurile, știind că odată ajuns în Corsica, ele vor rămâne într-un sertar al minții mele pe care nu îl voi mai deschide niciodată.

Bunicul a murit fericit că Regele este încă în viață și convins că fostul monarh își va recupera tronul. Crezuse asta toată viața, chiar și atunci când pentru toți, probabil și pentru americani, comunismul părea de nezdruncinat. Doar pentru el, ceea ce trăia era doar o paranteză a istoriei, care avea să se sfârșească la un moment dat și lucrurile vor fi reluate de unde fuseseră lăsate atunci, după război. Parțial, a avut dreptate, dar paranteza aceasta a fost mare parte din viața lui.

Tata a murit convins că ceea ce trăia era doar o paranteză, că oamenii se vor lămuri cât de rău este capitalismul și se vor întoarce la un comunism de data aceasta construit așa cum trebuie, fără privilegiați, fără oprimare, fără lipsuri.

Eu voi muri fără să sper nimic, fără să aștept nimic, fără să cred în nimic.

Cristi NEDELCU

Jurnalist, scriitor, dramaturg și blogger , Cristi are un doctorat în filologie cu teza Semiotica bancului. A publicat mai multe cărți de teatru, eseu și proză. Piesa sa ” Paso Doble” se joacă în prezent la Teatrul ”Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea. Cea mai recentă carte a sa este ”Cimitirul trandafirilor”, volum apărut în Biblioteca de Proză Contemporană a editurii Litera . Membru USR, PEN.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 18⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Fără a fi propriu-zis o ficțiune, cum a fost povestirea Iuliei Micu din Treisprezece Proză fantastică, fragmentul de față constituie o fantezie de intelectual, printre cărți, într-o zi de februarie.

Doina Ruști

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Recomandată de Alina PAVELESCU

Cele mai bune cărți, pe VOXA - în orice format

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

LITERA

Humanitas

LITERA

LITERA, BPC

Copyright © optmotive.ro