Frumusețea este cel mai subtil viciu.

Subtil, fiindcă nu realizăm că între noi și frumusețe se creează o relație de dependență. Avem nevoie de frumusețe pentru ca viețile noastre să capete sens, să nu fie doar o înșiruire de fapte și întâmplări fără noimă. Și viciu, întrucât în dependența noastră de frumusețe, dorim s-o consumăm în doze cât mai mari, în orice formă de cunoaștere empirică am experimenta-o; fie că vorbim de trupul gol al unei femei sau al unui bărbat, de o compoziție muzicală, de versurile unei poezii, de un tablou dintr-o galerie de artă sau de un apus de soare la malul mării, avem niște senzori sufletești care se declanșează prin contactul predominant vizual (dar și auditiv, olfactiv și tactil) cu toate aceste manifestări ale frumuseții.

Am lăsat apusul de soare special la sfârșit, deoarece, deși ține de un sistem finit în timp și spațiu (aparținând materiei din care este alcătuit Universul, programată să moară la un moment dat) este străin de tot ceea ce înseamnă omenesc, drept urmare, nefiind contaminat de acțiunea umană, el își păstrează puritatea primordială și esența naturală nealterată.

Cât privește celelalte forme ale frumuseții, fiind rezultatul acțiunii umane, ele conțin și o doză de neadevăr, de mistificare și mitizare a realității. Trupul unei femei poate fi supus unor multiple intervenții chirurgicale, frumusețea nou creată abolind atributele estetice originale. În aceeași măsură, trupul unui bărbat poate fi "prelucrat" într-o sală de forță și augmentat artificial prin injectarea de steroizi, ceea ce, iarăși, duce la o diferențiere între aspectul prim, natural, și aspectul alterat prin alegere conștientă și deliberată. De asemenea, frumusețea care derivă din actul artistic al ființei umane (muzica, pictura, literatura, sculptura etc.) este una care interpretează și întrucâtva "falsifică" realitatea, oricât pretinde aceasta că îi este tributară.

Nimic din ce am enumerat anterior nu este condamnabil per se. Vreau doar să subliniez că suntem condiționați genetic să fim seduși de frumusețe (acei senzori sufletești, pe care îi aminteam anterior, își fac datoria ca orice alt proces chimic din creier, atunci când eliberează endorfină, serotonină și dopamină). Dacă și lui Dumnezeu îi place ce e frumos, cum se spune în popor, e ușor de înțeles ce rang înalt îi este acordat frumuseții în mentalul colectiv, cu ce valoare de axiomă o înzestrăm, fără să fim conștienți de asta.

Ne facem chip cioplit din frumusețe și ne închinăm la ea.

"Frumusețea va mântui lumea", credea Dostoievski. De acord, atâta timp cât se pune semnul de egalitate între frumusețe și adevăr. Într-o lume desacralizată, care își pierde pe zi ce trece reperele și sensul, minciuna poate lua cu ușurință chipul frumuseții. Și atunci suntem cu toții susceptibili să cădem în capcana frumuseții ca minciună (frumusețea ca adevăr nu poate fi niciodată capcană, ci numai izbăvire). Rețelele sociale stau mărturie în acest sens, miile și zecile de mii de fotografii editate (până la trucaj, în multe cazuri), însoțite de tot felul de platitudini și truisme denaturează adevărul până la ocultarea lui totală.