Colum McCann, Transatlantic, trad. Bogdan Perdivară, Litera, 2021

Cartea a fost scrisă în 2013, deci cu destul timp înainte de Apeirogon (2020). Povestea a doi aviatori în 1919, Alcock și Brown, care vor să traverseze oceanul pentru prima dată, cu un bombardier modificat, aparatul Vimy, se continuă cu povestea lui Douglass, sclavul fugit din America, ce ajunge scriitor și ține conferințe în Irlanda, și cu povestea senatorului George Mitchell care mediază acordul de pace dintre Anglia si Irlanda de Nord. Trei povești care par că nu au nimic în comun, pot fi chiar trei proze scurte, dar încep să se lege încet, prin destinul lui Lily, servitoarea casei în care e primit Douglass, și de aici McCann se hotărăște spre ce se îndreaptă cartea lui: spre patru generații de femei care încearcă să iasă din liniile impuse de societate.

Cine îl cunoaște pe McCann din Apeirogon, recunoaște aici mici indicii ale scrisului lui viitor și pasiunea pentru cercetare, pentru adâncirea în istorie, în câte o istorie, în câte un destin. De aici vedem și că simte nevoia să scrie despre păsări, despre semnificația lor și despre zbor.

El alege să vorbească mai tot timpul la persoana a treia, ca un istoric, ca un observator, mai puțin în ultima parte: pentru Hannah preferă persoana întâi, și suntem dintr⁠-⁠o dată mai aproape de ea decât de toate celelalte personaje. (Alexandra Niculescu)

Radu Aldulescu, Drumu-i lung, căldura mare, Colecția BPC, București, Editura LITERA, 2021

Pentru Radu Aldulescu gelozia este o urgie ce decimează întreg câmpul emoțional-afectiv al unui cuplu, dar mai ales imaginea unui copil despre tatăl care pleacă de-acasă, noaptea, pe timpul iernii, însoțit de cei de la Poliția Comunitară. Așez romanul Drumu-i lung, căldura mare pe raftul cărților care mă edifică, atât pentru stil, cât și pentru plăcerea cu care a fost scrisă. (Diana)

Camilla Grebe, Jurnalul dispariției mele, trad. Ioana Ghișa, Editura Trei, 2019

Camilla Grebe pune pe masă niște probleme extrem de actuale (deși romanul a apărut în 2017) și nu ezită să dea verdicte. Dar exprimând argumente pro și contra. De unde nu te⁠-⁠aștepți răsar enigmele, personajele dubioase și sinistre, ideile sumbre ce nasc monștri, și în pofida câtorva scăpări și erori de logică (eu le⁠-⁠am zis clișee), e clar că avem în față una dintre cele mai literare autoare scandinave de literatură polițistă a timpurilor moderne. (Liviu SZÖKE)

David Foenkinos, Către frumusețe, trad. Daniel Nicolescu, Humanitas, 2020

Către frumusețe face o pledoarie pentru importanța și puterea cuvintelor în povestire, care, pentru a avea efectul eliberator scontat, trebuie să fie cele juste. Notele de subsol ale "autorului" sunt indicii ale echivalenței traseelor de lectură. Două limbaje distincte – literar și pictural – și două stiluri diverse –  însumare de schițe de personalitate și pânze realizate cu pasiune frenetică, una după alta –  contribuie la conștientizarea frumuseții în vederea, nu întotdeauna probabilă, ci doar posibilă, a vindecării de culpe, traume și vulnerabilități închistate. (Cristina Balinte)

Hiromi Kawakami, Jurnalul unei nopți nedesăvârșite, trad. Diana Tihan, Polirom, 2021

Jurnalul unei nopți nedesăvârșite al lui Hiromi Kawakami promite din prima. Promite să te introducă în buzunarul secret al imaginarului din mantaua realului, să ți se insinueze discret sub piele, de unde poveștile își construiesc sonor ecourile, să te farmece, să te înfricoșeze și să te intrige folosind cele mai banale elemente.

Scrise între anii 1995⁠-⁠1996, cele trei proze scurte, numite chiar de autoare "povești neadevărate" provoacă cititorul prin familiaritatea și expresivitatea limbajului, prin stimularea puterii imaginative în cel mai delicat mod cu putință și, mai ales, prin nota umoristică de care sunt învăluite textele, detensionând atmosfera și creând omogenitate pe alocuri. (Ioana Hodor)