Katia Nanu, Primăvara femeii în galben, Ed.Phoebus, Galați, 2022

Suntem poate spre finalul acestui bizar război mondial biologic, în care biologia este implicată nu numai printr-un virus ("fabricat" sau nu), ci și prin alte manifestări ale Viului: prostia, nebunia, incoerența... Este unul dintre aspectele subliniate de către acest quasi-pseudo-jurnal de pandemie al Katiei Nanu, cartea în sine, tehnic vorbind, fiind un roman-experiment... "cu măsură".

Și acuzațiile "de crime de război" sunt făcute cu... măsură, mai degrabă indirect, cu armele jurnalistului consacrat, chiar dacă se declară "în retragere"!

Când am scris prima oară despre o carte a Katiei Nanu, am comparat-o cu "Les Champs d'honneur", romanul lui Jean Rouaud premiat cu Goncourt. Era vorba despre "Exercițiu de monotonie", volum apărut în 2006. Parțial, "Primăvara..." este o carte-soră: sunt reluate fire de narațiune de istorie de familie, "decorul" fiind asigurat însă de prezentul fierbinte, cu victimele cauzate de corona sau de nebunia care a dus la întârzierea tratamentelor pentru alte boli cronice. Scriitoarea lucrează fără stridențe cu diverse contraste (care țin și de sociologie, dar și de avatarurile Memoriei), literar demonstrând complementaritatea liricului cu proza: fiecare capitol (unele dintre ele sunt mici povestiri, aproape de sine stătătoare) are asociat un poem!

Victimele menționate sunt, desigur, eroi literari (dar și reali!), Femeia în galben (care i-ar face concurență personajului Joe Black – filmul era inspirat după o piesă de teatru intitulată "Moartea în vacanță", de uitatul Alberto Casella!) având, simplificând la maximul, ca... oponent "alianța" dintre naratoare și bine conturatul Alin Andrei, un fel de mentor al acesteia. Din acest punct de vedere, este o carte a prieteniei, totul "începând", însă, cu o înmormântare, mai corect spus cu o slujbă de înmormântare, la care mortul, Alin Andrei, se ridică din coșciug precum altădată Lazăr din grota sa, se alătură participanților la un dans care a făcut vogă chiar la începutul crizei sanitare, Jerusalema...

Este o scenă suprarealistă, care este "legată" de oniric, așa cum sunt și numeroasele scene cu femeia sau femeile în galben (oglindă în oglindă! Poate înrudită cu fecioara lui Geo Bogza: "Fecioară galbenă rudă cu nebunia, cu sinuciderea/ și cu celelalte privilegii violente/ ale dragostei și ale biologiei"), care sunt și ale fantazării în sine, tușând reveria, rațiunea și luciditatea, cu toate celelalte, încercând să prindă (aproape pescărește; culminând cu ultimul capitol, de unde cităm mai jos) sensul, poate credința (că frumusețea... supranaturalului va salva ceea ce este de salvat):

"Nimic nu poate fi întâmplător, totul are un sens, o explicație!"

Sau poate fi... un Accident, după cum ar sugera o "tristețe adâncă, neputincioasă și cleioasă"? Ultimul cuvânt al cărții ("Accident") pare să dea un verdict, dar scenele de final, din ultimul capitol, par să păstreze suspansul: a dansat și Dumnezeu Jerusalema?

Ouăle (care apar și pe copertă) din acest ultim capitol sunt o aluzie la semnificația sărbătorilor pascale (mai puțin probabilă o trimitere la întrebarea dacă la început a fost Cuvântul sau... Altceva, adică Literatura sau Realitatea) care, simplificat, sunt îndemn la credința în minuni:

"Însă eu tot nu-mi pierdusem speranța. Mă uitam la undițele ridicate în cer, la momeala globurilor colorate cu miezul lor de viață și vis așteptând miracolul, surpriză pregătită de văzduhul ocupat de Alin Andrei și de toți ceilalți prieteni ai mei care s-au ridicat printre îngeri alături de el. Voiam daruri multicolore pentru mine și inimă. Să-mi aline dorul de ei până când voi urca pe baghetele colorate acolo unde nimeni și nimic nu ne va mai despărți.

Și atunci s-a pornit urgia. Într-o singură clipă, toate ouăle s-au spart sub povara speranțelor mele și din fiecare a ieșit câte o femeie în galben." (p.202)

În altă ordine de idei, o carte cu "o mască neagră, cu argilă" pe ea, de care trebuie să te apropii cu delicatețe, tandrețe (așa cum a fost și scrisă, chiar și în momentele de furie și teamă!): este un apropo la o altă scenă tulburătoare (și câte nu sunt în această carte-de-emoții!), când naratoarea află vestea morții prietenului: acolo Katia Nanu este... Meryl Streep în "The Hours", când află de moartea personajului lui Ed Harris:

"...eu nu trebuia să plâng, nu aveam voie să-l plâng. Mă avertizase. Mi-a interzis până și tristețea! Negreala mi se scurgea de pe față în suflet. (...) Am luat câteva șervețele și, cu atenție, cu milă, am șters doliul de pe fața mea, alunecând încet cu el înăuntru, acolo unde nu avea cum să-l vadă cineva. Mi-am uscat fața, mi-am înghițit lacrimile... Lumea se înjumătățise deodată, era strâmtă și practic pustie. Un coșciug gol." (pp.124-125)

Bref, o carte care strigă fără milă, dar care și poate șopti: Dumnezeule (sau Sam!), mai cântă o dată!

"Locul meu, regatul meu nu este aici, salvează-mă! Du-mă într-un loc unde este fericire și bucurie!"