OPTm
nr. 86

Îmi spui să-ți scriu ce mai fac cum se adună zilele

după ce anii s-au scăzut dintr-un depozit

unde paznicul nu lasă pe nimeni să pătrundă 

o misiune care umflă de rîs broaștele pe lîngă zid 

în așteptarea ploii: un copil cu stropitoare 

și o elice de unde porni vîntul ce doborî Troia:

așa trecu vara valpurgică împărăția ierbii pe țigle

sub care strigă Nas-Lung că vrea să treacă dincolo

cu buzunarul plin de nasturi și gămălii de ace

de partea revoluției la modă – o paiață-taximetrist 

cerșindu-și dinții și privilegiile de la statul social: 

ficat de urs presat în pașapoarte ale negrei legiuni.

Știi tu care. 

Mă-ntrebi dacă e asta lumea unde trebuia să fim sau

ne înșelăm de-atîta timp cu stanțe din summa theologiae

preocupați cum sînt cu toți să aibă fericirea sub nas

o prăjitură pe masa din basm unde stă trîntit ditamai

lacătul noul nod la modă în așteptarea unui chef priceput.

Femeile de mult s-au refugiat în arta de a-și face singure 

istoria – din pudriere sare istoria capodoperei

din care lipsesc și eu cu toată îngăduința pe care

mi-o arăți din cînd în cînd copil repetent al materiei

cînd uimit citești șarada la cafeaua de dimineață:

„Cheia e la mine vino s-o ridici dacă mai știi unde 

ai pierdut-o ultima oară.”

II

Îmi scrii că ești pe cale să descoperi o nouă dezolare

precum și modul în care se poate face un capital roșu

din stocuri cumpărate și revîndute pe aceeași piață

unde oamenii cred că mîna de fier e totul – un labirint

presat din metru în metru în baloți ușori ca fulgul.

Al cui? Aici nu mai continui și trebuie să mă gîndesc 

la noutate așa cum bătrînul capitalist-poet trebuie să

inventeze mereu ceva altfel lumea se duce dracu. A sa.

Ziua începe cu-n fund de mare pe o ceașcă smălțuită.

Sînt aici să privesc frumusețea crăpată a cafelei.

Îmi ceri să-ți vorbesc despre inocență însă nu-i nimeni

priceput să o descrie făr’ să adauge un pic de roșeață

acestei prefăcute ce sucea mințile tuturor sfinților

acei bărbați care uitară grammaire și normele din limbă

cînd trecu pe drum cea mai licitată fecioară

cu mîini tăiate din umeri anume ca să priceapă toți

cei ce cred că frumusețea își pune gîtul între intenție 

și ghearele sticloase ale ghicitoarei de bîlci: 

„Băiete, vrei să afli ce visezi la noapte sau preferi rațiunea?”

#III

Te asigur că nu poți scrie poezie într-un partid de morți

chiar dacă poți influența o clipă cîmpul de vorbe stinse

pe care se dispută puterile sterile ale celor ce vor 

moartea-afacere s-o ia acasă la neveste. Tu ai

indiferența ta aproape tu pierzi mereu – asta e ținta 

în lumea ăstora pe teritorii unde nu vezi decît obsesii

terase mese sticle și ecrane moarte care invită 

la putrezirea trupurilor pe plaje fin greblate

unde o fată-mitralieră cu piper la șoldul tare

servește centaurul cu kaviar în care a presărat

puțin praf de uitare. Banduliera ăstuia atîrnă flască

în felul steagurilor găurite exact cînd imnul hoților

suie pe cer spre ciorile nesimțite. E o zi minunată.

Titirez, nu mă uita chiar dacă sînt pregătit să plec

învîrte-te la nesfîrșit cum știi pe suprafețe line

nu aștepta un om să te oprească din oboseală 

neștiință sau lehamite viața lui scurtă e o sfoară

cu care copii vînam în găuri sufletul-mușcop

și asta e situația comunală a oricui a trecut pe aici:

e întuneric pînă ce lumina cade neglijent din buzunarul

unui bătrîn ieșit la stradă să aștepte poștașul negru.

Titirez, amîndoi am supraviețuit cumva minciunii

o coincidență cum doar savanții care studiază

fecale ale sfincterului cosmic ne distrează pe aici:

noi ne-am născut singuri așa cum soarele se naște

din alt soare și așa mai departe. Oamenii sînt orbi

și nu își dau seama.

IV

Îți scriu de pe o insulă de ciclopi deși la drept vorbind

nu am văzut încă niciunul pînă acum –

dar știi cum este cu faima nu mai apuci să spui ce vezi

stau închis parcă într-un borcan în care a fost miere

și acum e murdar ca soarele a doua zi după măcel

cînd grecii fură împinși la corăbii de zeul mînios

căruia puțin îi pasă de fāma proștilor și de gloria lor.

Cînd îți spun toate astea văd aurora urcînd dar încă țin 

privirile în pămînt. Încă nu mă emoționează sîngele

urcat pe pulpe în vreme ce stau cufundat în amintiri

și visez la săgeata care crede (poate și gîndește?)

că va opri din scris un poet.

Nici măcar nu știe că arcul nu ea face asta.