Revistă print și online

Fără sfaturi

Vin, ca și dumneavoastră, dintr-o țară coruptă, aculturală și mică, dar scuturată, periodic, de frisoane fie de grandoare, fie de smerenie colectivă, ambele fenomene provocate de evenimente exterioare, fără legătură cu situația ei. O enclavă în care nu există valori sau idealuri, un teritoriu în care, până acum vreo treizeci de ani, nu exista nici măcar hrană... Nu mă regăsesc în nici o generație, nu sunt partizanul nici unei mișcări sociale sau politice (deși îmi păstrez, desigur, o opțiune empatică față de stânga progresistă și laică), sunt blazat doar atât cât să fac o bună impresie în cercurile intelectuale, cu precizarea că nu beau, nu fumez și nu mă droghez. Mă abțin de la toate acestea nu pentru că aș considera că eu și vicioșii nu suntem ejusdem farinae, ci din pricina unei suspiciuni înnăscute față de posibilitățile umile pe care le poate oferi concretul. Am câteva principii morale, pe care încerc să le respect (cu un succes direct proporțional cu acela al ținutului din care provin), însă, dintr-un soi de pudoare metafizică, evit să vorbesc despre ele.

Ca profesor, am fost sfâșiat permanent de o dialectică a sensurilor pe care le implică libertatea alegerii: o educație rigidă și severă este desuetă, dar este oare una laxă și permisivă, menită s-o substituie pe prima, suficientă? Dacă, supus unei urgii a opțiunii personale în absența oricărui ghidaj etic, studentul alege să iasă pur și simplu din joc? Niște prieteni francezi din Tours i-au oferit fiului lor, Jean-Philippe, o viață confortabilă și lipsită de constrângeri etice, iar acesta, copleșit de lipsa de temeiuri a universului și de vidul existențial care emana din zidurile burgheze ale orașului, și-a luat viața, îngrozindu-și părinții.

În The Matrix, Morpheus, imaginându-și ceea ce simte Neo, afirmă că "este ceva în neregulă cu lumea". Fără îndoială că astfel stau lucrurile în ochii obosiți, dar limpezi ai intelectualului european.

În definitiv, nu există soluții decât la nivel individual: predicile, mai ales religioase, sunt complet inutile, iar modelele de comportament nu produc decât reacții inverse celor scontate. La capătul unui proces de descoperire de sine, individul află că nu-i poate iubi pe alții dacă nu învață să se cunoască mai întâi pe sine și că drumul care conduce la această descoperire se materializează numai ca expresie a unei disperări funciare, a acelui sentiment că "este ceva în neregulă cu lumea și, implicit, cu modul în care este alcătuită ființa mea perisabilă". După cum puteți observa, deși m-am ferit să vă ofer sfaturi dumneavoastră, n-am putut evita capcana de a-mi da povețe mie însumi. Tocmai de aceea este foarte posibil ca un drum prescris celorlalți trebuie să rezulte dintr-un parcurs personal, coerent instrumentat și pe deplin asimilat.

Cătălin GHIȚĂ

Prof. univ. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, coordonator de doctorate, membru al BARS (British Association for Romantic Studies), Cătălin a publicat și editat peste 20 de volume, apărute în țară și în străinătate. Membru PEN, USR.

în același număr