În romanul său cvasi-autobiografic Citind Lolita în Teheran, Azar Nafisi, profesoară, traducătoare, critic literar și scriitoare iraniană povestește, prin intermediul câtorva autori anglo-americani, experiențele prin care a trecut ca tânără intelectuală întoarsă de la studii din SUA în chiar zorii Revoluției din 1979, cea care a început cu înlăturarea Șahului și s-a încheiat cu instaurarea Republicii Islamice Iran.

Om de stânga, animată de valul revoluționar ce străbătuse în ultimele două decenii și Statele Unite, Azar Nafisi se implică și urmărește mișcările studențești, modul în care se raportau la textele literare niște tineri pentru care politica, puternic impregnată ideologic și/ sau religios însemna totul în acel moment.

Astfel, în chiar anul fierbinte 1979, Azar Nafisi alege să predea la cursul despre romanul modern Marele Gatsby, celebra scriere a lui Scott Fitzgerald. Romanul avea să stârnească adevărate bătălii și poziționări strategice între studenții săi, așa cum era și de așteptat. Ceea ce mă interesează aici este modul în care se raportează tinerii care aleseseră deja o baricadă și pe care discursul ideologic îi confiscase total. 

Pe de-o parte, musulmanii credincioși, care priveau totul prin prisma religiei și moralei islamice, respingeau romanul ca fiind unul imoral, care slăvește modul de viață american, depravat și arghirofil, în care totul duce la infidelitate (adulterul fiind aspru condamnat) și la crimă:

"Singurul lucru bun al cărții, a spus [domnul Nyazi], fluturând cartea acuzată deasupra capului, este că expune imoralitatea și decadența societății americane, dar noi ne-am luptat și am reușit să ne debarasăm de astfel de gunoaie, și a sosit momentul să interzicem astfel de cărți."

Pe de altă parte, studenții din diversele facțiuni ale stângii extreme (marxiști-leniniști, troțkiști, maoști etc.) apăraseră romanul, dar "for all the wrong reasons" considerând că literatura aceasta devoala societatea occidentală ca fiind una decadentă:

"În esență, apărarea lor nu era foarte departe de condamnarea lui Nyazi. Spuneau că trebuie să ne informăm asupra imoralității culturii americane. Găseau că era necesar să citim mai mult material revoluționar, dar că și astfel de cărți trebuiau citite, pentru a ne cunoaște dușmanul." 

Ambele tabere se înșelau în mod evident, reducând capodopera lui Fitzgerald la discursul moralizator-ideologic și încercând să o circumscrie astfel propriului discurs procustian. Eroarea fundamentală într-o astfel de judecată a literaturii în special, dar și a artei în general (să nu uităm interdicțiile și arderile deloc simbolice ale unor lucrări condamnate din cam aceleași motive, atât de Vatican, cât și de naziști), nu este de a aplica o grilă interpretativă ideologică, ci de a absolutiza această grilă.

De obicei, literatura autentică nu este interesată de vreun adevăr universal, de propagarea unor idei morale sau filosofice, chiar dacă le poate conține foarte bine pe toate. Arta e interesată de uman, de diversitate, de complexitatea realității, de la simplele elemente de decor considerate "exotice" și până la psihologia personajelor, cazuistica individuală aducând în discuție exemplare tipice sau ieșite din comun. Dacă există o lecție, o pedagogie superioară în literatură, atunci ea este legată indimenticabil de natura diversă a realității, de faptul că, uneori, adevărul e mult mai complicat decât pare, că există o pluralitate de situații și o judecată prea directă sau o acțiune prea energică pot fi fatale pentru înțelegerea lucrurilor.

Lumea nu e doar o scenă, e și un fenomen extrem de mobil, de variat, de capricios și cu fațete ascunse privirii orizontale a spectatorului. Există mereu niște pârghii invizibile, se întâmplă întotdeauna ceva în spatele cortinei, în culisele de unde mai răzbat uneori, până în sală, zgomote sau șoapte misterioase.

Literatura trebuie să fie, întâi de toate, congruentă cu sine, coerentă în propriul univers pe care îl creează. Toți cei care o condamnă pentru faptul că nu își găsesc afirmate propriile idei sau obsesii sunt niște cititori slabi. Ei nu iubesc literatura, nu citesc pentru a descoperi alte realități, alte sensibilități, alte adevăruri, ci vor doar să își confirme propriile presupoziții. O astfel de lectură, care nu reușește și nici nu își propune să înțeleagă lumea ficțională și o sancționează prin prisma unei grile proprii, este una dintre cele mai nocive lecturi de care poate avea parte o operă literară. Și, din nefericire, cam toate marile opere ale modernității au avut parte de astfel de cititori obtuzi, de la baudelairienele Flori ale răului și de la romanul flaubertian Madame Bovary până la Ulise al lui James Joyce ori Lolita lui Nabokov.

De fiecare dată literatura a rezistat acestor atacuri lipsite de înțelegerea naturii literarului, dar asta nu înseamnă că lupta s-a terminat aici. Întotdeauna se vor găsi diverși ayatolahi ai moralității care să atace fundamentul definitoriu al artei: libertatea. În absența ei, din artă nu ar mai rămâne decât o fantoșă, un vehicul convenabil, un auxiliar al unor "adevăruri" absolute. Or, niciodată nu a existat ceva mai insipid decât arta tezistă, nimic mai artificial decât literatura cu iz de slogan.