Fernando Aramburu: o carte așteptată

  De curând am dat peste niște liste întocmite de spanioli în care fiecare alege o carte care a fost așa, un fel de bum în viața lor, un antes y después (înainte și după), cum le place lor să spună, și acolo sunt cot la cot: Patria și Solenoidul (da, chiar el). Să nu mă îndepărtez, pentru că sunt multe de spus și pentru că e o carte serioasă de peste șapte sute de pagini și mai îmi plac și citatele. În primul rând, ca să alegi o temă ca ETA trebuie să ai mult curaj și multă informație.

  Aramburu se asigură de la început, din primele pagini, că ne prinde. Cum? Exact așa: pune singur întrebări pe care le-am pune noi, cei din afară, cei care nu știm, dar suntem curioși. Și mai are un truc care pe mine mă atrage ca un magnet, mai ales într-o carte cu un subiect care sperie: folosește la greu umorul și ironia. Cine poate să pună atâta umor și ironie într-o carte despre ETA și victimele ei? Încă ceva - ăsta e de fapt primul lucru pe care l-au observat și lăudat criticii din toată lumea: are capitole foarte scurte și așa avem senzația că avansăm mai iute, că ajungem undeva, și una e să spui seara: am citit și eu un sfert de capitol și alta e să te împăunezi cu: am dat gata douăzeci de capitole.

  Dar să încep totuși, pentru că mie îmi place să spun puțin și despre ce e vorba în roman. De ce? O să vină răspunsul ceva mai încolo, dar relaxați-vă, e doar câte o linie, așa, despre fiecare, nu exagerez cu vreun portret. Sunt două familii într-un sat de lângă San Sebastián, în Țara Bascilor. Aramburu îi urmărește mult timp, vreo douăzeci de ani, cu salturi în timp, înainte și înapoi, din perspectiva unora și a altora. Încă o subtilitate care ne ține atenți este trecerea asta, în același paragraf, de la persoana a treia (vorbește naratorul) la persoana întâi (intră peste el personajul) și important e că are loc într-un fel atât de natural și clar, deși brusc, încât nu te simți derutat în niciun moment.

Avem familia victimei: eu vreau să-i aduc pe toți pentru o clipă în fața voastră pentru că n-ai cum să nu te atașezi de ei după atâtea bucăți din viața lor la care ești martor. Txato, tată de familie, spirit afacerist și altruist, „întreprinzător și curajos” este cel executat de ETA, după o serie de șicanări și mesaje de amenințare pentru că, după un punct, refuză să se lase extorsionat de organizație. Soția, Bittori, puțin acră sau acrită, cere dreptate și vrea să ierte. Dincolo de acțiunile ei - întoarcerea treptată în sat, întâi pe ascuns, apoi marcându-și revenirea printr-o mușcată așezată pe balcon, până la urmă lăsându-se văzută pe străzi și în biserică- impresionează relația cu Txato: vorbește pozei lui din casă și vorbește cu el la cimitir, pe ploaie de multe ori, ba chiar merge special să-i dea vestea când ETA renunță la lupta armată:

„Mâine vin la tine ca să-ți dau vestea. Nu cred c-o să te bucuri; dar în sfârșit, e știrea zilei și ai tot dreptul s-o afli”.

Copiii: fiul, Xabier, e doctor, mândria mamei și în același timp tristețea ei pentru că nu reușește să-și găsească jumătatea, dar atunci când el se prezintă cu o posibila jumătate, chiar Bittori e prima care se opune, strâmbă din nas și-i găsesțe fetei numai cusururi.

Fiica, Nerea, apare ca un monument de idiferență la început, nu catadicsește să vină să-și ia rămas bun de la Txato și vrea să plece în Germania cu un blond ca să înceapă o nouă viață. Doar când Aramburu se hotărăște să-i dea cuvântul și se dau la o parte primele foițe de ceapă, cum se spune, vedem că lucrurile nu stau chiar așa, că ea pur și simplu n-a știut să facă față situației. Unii se afundă în băutură și nu-și mai dau voie să fie fericiți (Xavier), alții aleg să fugă (Nerea).

Ce mi-e mie clar și vreau s-o spun acum, nu după prezentarea familiei membrului ETA, este că scriitorul a vrut să vorbească despre suferință și pentru asta a luat fiecare personaj și i-a dat cât s-a putut.

Deci familia rivală: Joxian, tatăl, laș, conformist, încearcă timid să scoată capul de sub papucul greu al nevestei. Ea, Miren - la fel de acră ca Bittori, pentru că oricum au fost cele mai bune prietene și au avut experiențe comune, chiar au vrut să devină călugărițe în tinerețe - ce face? Gătește pește în fiecare zi, critică pe toată lumea, vorbește cu Sfântul Ignațiu de Loyola, dar nu oricum, ci îl ceartă, îi cere socoteală, negociază, răbufnește, se bosumflă și iartă, e sigură că se află de partea celor buni (ETA), care trebuie să-i elibereze pe basci:

„ Suntem victimele statului, iar acum suntem și victimele victimelor. Ne-o trag din toate părțile”.

Și femeia asta, care ar îndepărta pe oricine în realitate, la cât de aspră e, are momente de mare sensibilitate și devoțiune familială: o spală zilnic pe fiică - Arantxa - după accident și-și vizitează regulat fiul - Joxe Mari - la închisoare. De fapt în băiatul ăsta își pune ea toate speranțele și toate visele, prin el vrea să realizeze ceva măreț, sa schimbe lucrurile. Ce mai face ea? Merge la nunta celuilat fiu, homosexual - Gorka -, deși până atunci homosexualitatea era ceva de neacceptat pentru ea. Cine e Gorka de fapt? El e scriitorul, cel care privește de pe margine și aproape singurul lucru care atrage lumina reflectoarelor asupra lui e chiar relația cu un bărbat. Aș zice că dintre toate personajele, el are cel mai puțin de furcă, da, e lupta cu mentalitatea societății, sunt îndoielile lui, este înstrăinarea, dar Aramburu îl menajează, îi dă mai puțin de pătimit.

Arantxa este fata familiei, care, dintr-o mare frumusețe curtată de tot satul, trece prin chinurile unei căsnici pline de certuri, neînțelegeri și lipsuri (cu un bărbat pe care îl alege pentru că insistă și miroase bine) și, în urma unui accident, ajunge dependentă de iPad și de ceilalți și nu poate să înțeleagă de ce i se întâmplă ce i se întâmplă. Aramburu îi ia tot, dar îi lasă forța să continue să trăiască, să-și amintească, să aibă vise și fantezii.          

  În sfârșit am ajuns la început, la pionul folosit pentru a ne introduce în toată violența din jurul ETA și a ne arăta cum familii prietene sunt dezbinate: Joxe Mari, băiat cu păr lung și cercel la început, făcând câte o poznă de tânăr rebel, ajunge bărbat chel, cu gușă și hemoroizi, în închisoare, totul pentru că a crezut că o să conteze ce face el și că Țara Bascilor va fi liberă grație lui.

  Normal că aș fi putut să omit toate mini-caracterizările astea și să spun lucrurile generale care se spun despre carte, dar ar fi fost o nedreptate față de toate personajele. Ele luptă și sunt chinuite, stoarse la maxim, aș zice.

  Cartea nu e doar despre ETA, atentate și consecințe, e despre oameni care trăiesc în Țara Bascilor, ei sunt aceeași de peste tot, cu particularițătile lor, firește, date de istorie și de politică.

Eu i-aș da un al doilea titlu: Pastorala bască. De ce? Pentru că citindu-l pe Aramburu n-am avut cum să nu mă gândesc la Pastorala americană a lui Philip Roth. Acolo e alt loc, da, se întâmplă puțin altfel lucrurile, victima e lăsată deoparte, dar restul are mare legătură: e vorba tot de un atentat și de ce urmează - pedeapsa pentru atentator și pentru cei apropiați lui. La Roth suferă fata (Merry), cea care pune bomba: totul începe să se destrame pentru ea, ajunge o umbră, o epavă, o sperietoare pentru tată, își trece viața fugind, ascunzându-se, și ajunge dincolo de cel mai de jos nivel. În Patria pedeapsa se împarte între Joxe Mari și sora lui. Ei, și asta e: ce i se întâmplă Arantxei impresionează cel mai tare. Ea devine prizoniera unei carcase care îi repugnă, la care îi e frică să se uite în oglindă. E tot ea și nu are cum să mai fie ea.

  Aramburu nu are nevoie de multe descrieri, uneori chiar vrea să le evite, să treacă la ce e important, iar când le folosește sunt oricum scurte: „Fiu înalt, mamă scundă, obraji atinși în hol” sau: „Fumau la umbra unui smochin, era vreme frumoasă, o șopârlă stătea la soare pe o piatră”.

Orice controversă legată de o carte atrage atenția, nu? În cazul de față controversa privește de fapt serialul HBO Spania, care are premiera pe 27 septembrie și al cărui poster a provocat imediat reacții și critici din cauza egalității puse între suferința victimelor ETA și cea a teroristului torturat de poliție. Aramburu s-a dezis oarecum de imaginea asta și îi dăm dreptate: el vorbește despre Joxe Mari și metodele poliției în mult mai puține capitole decât oferă consecințelor asasinării lui Txato asupra familiei lui. Totuși, putea să n-o facă, dar o face. Ce? Ne arată fața umană a lui Joxe Mari, tot mai spălată de-a lungul anilor în închisoare și da, sunt convinsă că mulți cititori, atunci când au ajuns la scrisoarea lui către soția victimei au avut ochii umezi. Sunt lucruri pe care Aramburu le știe și sunt lucruri pe care cititorul nu le poate controla, oricât ar avea de prezente în memorie atentatele ETA. Totul se petrece treptat și se începe cu:

„N-am fost isteț, m-au manipulat. Regretă? Are zile când nu-și mai stăpânește emoțiile. Atunci îi pare rău că a făcut anumite lucruri”.

  Ce mi-a mai atras mie atenția a fost prietenia Txato-Joxian, puternicul și lașul, executatul și supraviețuitorul, deși atât de diferiți, ei sunt prieteni, își spun totul, își cer părerea și chiar când, de frică, Joxian nu se mai poate apropia de Txato, legătura lor continuă:

„-Ce vrei? (…)

-Nimic. Doar să-ti spun că-mi pare rău, că nu pot să te salut pentru că aș avea probleme. Dar să știi că de fiecare dată când te văd pe stradă, te salut în gând.

-Ți-a spus cineva că ești laș?

-Îmi spun eu tot timpul. Dar asta nu schimbă nimic. Pot să te îmbrățișez?”

  Oricum ar fi, să scrii o carte de peste șapte sute de pagini fară să plictisești e o realizare, chiar dacă vreun cititor poate să nu fie de acord cu finalul ușor forțat, dar n-are cum să nu recunoască nevoia unui balsam peste toate rănile alea, ceva care să aline cumva atâta nefericire.

Patria de Fernando Aramburu

L I T E R A, 2020, trad. Marin Mălaicu-Hondrari

Alexandra NICULESCU

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind în antologia Literomania de proză scurtă (2019).

NOUA LITERATURĂ

Gelu DIACONU, care s-a lansat în literatura română ca poet, publicând câteva volume bine primite de critica literară, a făcut pasul definitiv spre proză odată cu romanul Sebastian (Ed. Cartier, 2018), care are, nu întâmplător, în centrul său figura tragică a scriitorului Mihail Sebastian. Și aceasta pentru că Gelu Diaconu pare interesat permanent de relația dintre un eu tulburat și contextul istoric în care se desfășoară, dintre grija pentru propriul destin și teroarea generată de un destin colectiv, incontrolabil. Și în această proză (un început de roman?!) întâlnim un astfel de tip de personaj care pare a se îndrepta spre o alegere personală radicală, poate generată de fatidica „criză a vârstei de mijloc”, un personaj prins între realitatea prezentului și melancolia trecutului.

Mihai ENE

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Animale Bolnave​

de Nicolae BREBAN

Polirom, 2020

Recomandată de Doina RUȘTI

Ickabog

Un proiect internațional la care participă și Editura Arthur,  la invitația scriitoarei J.K. Rowling. O poveste gratuită, un foileton online, aici, doar în perioada 1 septembrie – 16 octombrie 2020. Și un concurs de ilustrații. 

"Văd cum ies din autobuz femei – mame, desigur – cu plasele uriașe agățate de degete, care le răsucesc trupul într-un S, care nu e semn de dolar, ci de durere sub povara produselor proaste, ieftine, multe, pline de iluzii. Înaintează pe trotuare ca prin nămeți, se furișează pe alei străjuite de sârme și pe care de-abia de-abia încap din cauza poverilor. Mai au nițel și vor ajunge acasă, în apartamentele lor pe care sunt fericite că le au. Mă uit și mă fulgeră gândul că venim din aceeași copilărie, din aceeași țară, din același timp. "

Xenia NEGREA

BURSE PENTRU SCRIITORI

Fundația Cărturești, în parteneriat cu Asociația Maria și Pro Patrimonio, anunță inițierea unui program de burse și rezidențe de creație literară dedicate autorilor români cu vârsta cuprinsă între 30 și 50 de ani la categoriile roman, proză scurtă, poezie și eseu. Proiectul pune la dispoziția autorilor români patru burse în valoare de 1000 de euro fiecare și patru rezidențe de creație timp de o lună.

Mai multe aici

„Ce altceva este o hartă pentru un călător dacă nu o dispunere enciclopedică a primejdiilor?"

Liviu G. STAN

Nicolae COANDE citind un poem “geografic"

Căsătorie lungă, secrete amare. Un roman apărut în septembrie 2020

L I T E R A, 2020

Marina Almășan și vikingii

Corint, 2020

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

Conferința Internațională de Mitologie și Folclor, unul dintre cele mai selecte evenimente ale Universității din București, se va ține anul acesta online. Este organizată de Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și a ajuns la ediția a VII-a.

Conferința este patronată de Conf. univ. dr. Maria-Luiza DUMITRU OANCEA, Prof. univ. dr. Ramona MIHĂILĂ, Prof. univ. dr. habil. Ileana MIHĂILĂ, Conf. univ. dr. Ioana-Ruxandra FRUNTELATĂ și Conf. univ. dr. Onorina BOTEZAT

Înscrieri​

mythology.folklore20\@gmail.com

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro