S-a trezit într-o dimineață cu sentimentul că totul ar putea să iasă bine până la urmă. Nu că lucrurile n-ar fi fost în regulă cu viața lui în general. Era vorba de altceva, care nu ținea neapărat de chestiuni materiale sau de cât de bine se va descurca în cutare afacere. Era ceva cu totul diferit, și tocmai senzația asta îi dădea o satisfacție ciudată, un fel de plenitudine a simțurilor. O stare de bine venită de niciunde, de care se bucura ca un copil în timp ce privea pe fereastră la lumina care se împrăștia ca o pulbere în atmosfera cețoasă a începutului zilei de toamnă.

N-a stat mult pe gânduri și s-a hotărât să nu se ducă la birou. Afacerea cu imobiliare pe care o avea putea să meargă o zi și fără el. Și-a sunat secretara, i-a spus scurt despre ce e vorba, fără explicații inutile, și totul s-a aranjat. După aceea, bucuros ca un copil, și-a închis ambele telefoane.

Se simțea, măcar temporar, eliberat de toate problemele. Nu trebuia să meargă la nicio întâlnire, nu era stresat de niciun dead-line, nu avea nimic de făcut din obligație profesională. Secretara îi promisese că va contramanda tot programul din acea zi și că nu avea de ce să-și facă griji. Nu-l va deranja nimeni. Despre colaboratorii din punctele de lucru nu avea de ce să fie îngrijorat. Știau ce aveau de făcut și se puteau descurca fără el.

Înviorat de perspectiva zilei libere, s-a dat jos din pat și s-a dus direct la baie. A făcut un duș și s-a spălat cu grijă pe dinți. Alunecarea perilor aspri ai prosopului pe trupul umed i-a dat o senzație plăcută. Toată pielea i s-a buburuzit de parcă un scurt frison îi străbătuse întregul corp. 

S-a privit apoi în oglinda de pe peretele din stânga. La cei 40 de ani pe care îi împlinise de curând arăta destul de bine. Avea pectorali bine desenați, evidențiați de puful de păr din zona sternului. Avea un pic de grăsime pe burtă și în zona subțiorilor, dar nimic care să-l facă să se simtă supraponderal. Coapsele solide, fundul încă ferm, picioarele lungi, cu sforile mușchilor bine conturate, apoi brațele puternice, terminate cu palmele fine, care-i dădeau eleganță și siguranța unui anume statut. În fine, penisul semierect, fără caracteristici care să-l scoată din zona comunului, prins împreună cu săculețul testicolelor într-o barbă discretă, îngrijită, de păr pubian. Într-un cuvânt, un bărbat între două vârste care avusese grijă ca trupul lui să păstreze ceva din tinerețea de la 25 de ani, dar și să dea, oricui l-ar fi privit, impresia de maturitate și de siguranță de sine specifică masculului bine poziționat în viața de zi cu zi.

Și-a trecut ușor, mai întâi, palmele peste pectorali, apoi a coborât lent spre burtă, spre sex și mai jos, spre coapse. Era o senzație plăcută. Nu simțea că ar fi vrut să se masturbeze. Voia doar să se admire, să se simtă bărbat, chiar dacă lucrul ăsta se întâmpla doar sub efectul propriei mângâieri. Își dorea un moment de tandrețe cu sine însuși, fiindcă nu i se părea nimic neobișnuit în asta și nu credea că există moment mai intim în viața unui bărbat decât acela de a-și explora trupul. Simțea că în felul ăsta își redescoperă, într-un fel, sexualitatea. Nu avea de ce să se simtă jenat, dimpotrivă. Nu era ceva nepotrivit, și chiar dacă ar fi fost ar fi considerat că este cel mai natural lucru din lume. Își explora propriul trup cu experiența celor 40 de ani, dar și cu ceva din ingenuitatea de la 14 ani. Nu avea nevoie de o femeie pentru asta, ci doar de el însuși. 

Și-a pus apoi halatul de baie și s-a dus la bucătărie.

A luat un mic dejun obișnuit: pâine prăjită, unt, brânză topită, miere, un fresh de portocale, iar la final țigara și cafeaua. Își promisese că o să se lase de fumat. Deocamdată redusese țigările, în principal deoarece îi era greu să renunțe la anumite obiceiuri. Cafeaua & țigara după micul dejun era unul dintre ele. 

Și-a privit indiferent costumele înșirate pe bara nichelată a dressingului. A hotărât să renunțe la "uniforma" de serviciu și să se îmbrace un pic mai casual. A luat o pereche de blugi skinny, un tricou alb, o cămașă ecosez cu nuanțe alb-gri-negru, iar pe deasupra o geacă fină de piele. 

A urcat în mașină cu un aer de vilegiaturist. Într-un fel, chiar așa era: trăia o binemeritată vacanță de o zi, în care nu voia să mai audă de problemele de la birou, de obligații și așa mai departe. Conducea relaxat, fără țintă, evitând pe cât posibil zonele din oraș în care de obicei se formau ambuteiaje. Și-a pus un CD cu Jan Garbarek. Tipul ăsta făcea minuni cu saxofonul lui minuscul. 

Se gândea că poate ar fi trebuit să o sune și să-i spună că-și schimbase programul. Pentru asta era nevoit acum să-și deschidă telefoanele, iar dacă le deschidea era sigur că primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să-și citească mesajele. Ar fi fost tentat să răspundă "doar la câteva" dintre ele, și uite cum rutina l-ar fi acaparat din nou. Mai bine să le lase așa cum sunt, închise. Era sigur că ea nu murea de dorul lui. Voia să fie deocamdată singur. Altminteri ar fi trebuit să suporte trăncăneala obișnuită despre bani, tranzacții, unde ne petrecem week-end-ul și așa mai departe. Ca să nu mai zică de o posibilă întâlnire la el acasă, cu sexul pe fugă și tot restul. Mai bine lipsă.  

A ajuns, pe nesimțite, în zona Casei Poporului. A privit-o, din instinct, cu dispreț, chiar dacă zona din jurul ei avea încă un potențial imobiliar foarte bun. A luat-o apoi pe lângă parcul Izvor și a văzut, cu coada ochiului, fostul palat al Ligii Culturale, la parterul căreia încă se află teatrul Bulandra. A alunecat pe cheiul Dâmboviței până la vechile blocuri cu gloriete din Piața Națiunile Unite. A văzut, cu ochii minții, clădirea elegantă a fostului teatru Regina Maria – cunoscută de toată lumea ca fosta Operetă – în locul căreia au răsărit, ca două aisberguri de beton, jalnicele blocuri gemene SITRACO. 

A făcut apoi un tur pe bulevardele din centru, Brătianu, Bălcescu, Magheru, și a privit, din goana mașinii, siluetele îmbătrânite ale blocurilor cu cinematografele Patria și Scala. Pe urmă a făcut rondul la Piața Romană și s-a înscris pe bulevardul Dacia ca să poată ajunge pe Calea Victoriei. A trecut rapid prin Piața Palatului privind mirat la imitația cam bizară a statuii lui Carol I. 

Pe urmă a fost un fel de pierdere de sine. Gânduri intersectate, imprecise, detașare calmă, un vid de senzații... Conducea la fel de relaxat, cu atenția distributivă totuși în alertă, însă șofatul devenise un fel de reflex, de parcă mașina ar fi avut senzori speciali cuplați la creierul lui și ar fi trecut pe un fel de pilot automat. 

Arhitectura orașului vechi a rămas curând în urmă, fiind înlocuită de inesteticele blocuri muncitorești. Din cauza lucrărilor la noua linie de metrou a trebuit să suporte câteva ambuteiaje mai sâcâitoare decât în zona centrală. Enervat de așteptarea îndelungă la semafoarele care parcă nu-și mai schimbau culoarea roșie, a tras de volan stânga la Favorit și a intrat pe Sibiu, apoi dreapta pe bulevardul 1 mai. 

În dreptul restaurantului Drumețul a oprit la trecerea de pietoni. Au trecut, pe rând, o bătrânică, o femeie cu un cățel și câțiva puști cu o minge. Încă nehotărât, a privit la blocul cu zece etaje care abia dacă se mai vedea din cauza copacilor. A făcut dreapta, a găsit un loc de parcare liber, și-a lăsat numărul în parbriz, chiar dacă avea telefoanele închise, și s-a îndreptat către clădirea cu fațadele murdare.   

Aproape că nu realiza ce face, fiindcă mintea îi era încă pe pilot automat. Nu era însă deloc o greșeală. Instinctele îl ghidau destul de bine. Era blocul în care își petrecuse adolescența. Fereastra bineștiută a camerei lui, de la etajul trei, rămăsese la fel. Nu fusese înlocuită cu tâmplărie de termopan. Noii proprietari păstraseră dublura făcută din ramă de cornier, așa cum se făcea pe vremuri, pentru ca încăperea respectivă să aibă o izolare mai bună.

Își aducea aminte cât a tremurat iarna în camera aia, cu toată dublura pe care tatăl lui, spirit practic, o făcuse ajutat de un prieten sudor. Balconul rămăsese închis, de asemenea, cu același cornier. Poate că proprietarilor le convenea așa sau poate că nu-și permiteau deocamdată să schimbe totul cu termopan. 

S-a dus la intrarea în scară, a format un număr oarecare și, când i s-a răspuns, a zis cu o voce gravă:

"Poșta!"

I s-a deschis imediat. Ce oameni naivi, și-a zis, chiar dacă era satisfăcut că trucul ăsta, pe care-l folosea ca să intre în blocuri pe vremea când era agent imobiliar, încă mai funcționa.

A luat liftul până la etajul trei și a sunat. Era aceeași ușă de placaj bineștiută, doar că modelul "scoarță de copac" fusese curățat. Placajul era dat cu lac și lucea gălbui în lumina difuză a becului de pe hol.   

I-a răspuns o femeie de vreo 35 de ani, de fustele căreia se agățaseră doi copii cam murdari. Băiețelul molfăia un covrig, iar fetița, parcă un pic mai mare decât el, îl fixa cu doi ochi albaștri fermecători, peste care se revărsa un breton cârlionțat și ciufulit. 

După ce s-a scuzat pentru deranj, i-a explicat femeii că e agent imobiliar și că încearcă să-și mărească portofoliul câutând pe teren apartamente de vânzare. Nimeni nu făcea așa ceva, bineînțeles, dar pe moment n-a găsit o minciună mai bună. Dacă tipa ar fi avut cât de cât cunoștință despre cum merg lucrurile, l-ar fi dat pe ușă afară.

Femeia însă l-a privit mirată.  

"Dar noi chiar avem apartamentul la vânzare!..." a zis nedumerită.

I-a explicat că ar fi de dorit să pună locuința la vânzare prin intermediul cât mai multor firme, ca să aibă mai multe șanse. A adăugat că, în materie de comisioane, nimeni nu putea să facă concurență firmei la care lucra. Singura condiție era să-i permită să facă o vizionare, ca să aibă o idee despre ce ar putea să ofere apartamentul potențialilor clienți.

"E un pic cam dezordine, că știți cum e cu copiii... Dacă nu vă deranjează, nu e nicio problemă." 

I-a explicat că a văzut destule de când practica meseria asta, așa că nu trebuia să se simtă jenată. 

"De la ce firmă sunteți?" l-a întrebat femeia. 

I-a spus numele, care bineînțeles că era foarte cunoscut, iar femeii i s-a luminat fața. Auzise că erau printre cei mai buni dar, din comoditate, se mulțumise să pună în vânzare apartamentul prin intermediul unei firme mai mici, fiindcă avea sediul mai aproape de casă.

Mirosea a mâncare gătită, a transpirație și a urină dinspre veceuri. Bucătăria avea pereții afumați, iar tocăria geamurilor și a ușii  era îngălbenită. Câte un gândac roșu păta din când în când albul fără strălucire al faianței. Pe masă, printre castroane în care pluteau, într-o zeamă cafenie, resturi de cereale, mai erau o cană de cafea, un pachet de țigări cu bricheta deasupra și o scrumieră plină de chiștoace.

Cunoștea atât de bine dispunerea camerelor încât, în loc să se lase condus de femeie, a luat-o el, cu dezinvoltură, înainte. I-a explicat că mai vizitase astfel de locuințe și era familiarizat cu ele. 

A intrat peste tot, de parcă se afla la el acasă. Spre deosebire de bucătărie, de baie și de veceul de serviciu, locuința era destul de curată. Față de ce știa, schimbările nu erau spectaculoase. Nu știa prin mâinile câtor proprietari trecuse apartamentul în ultimii douăzeci de ani, de când ai lui vânduseră ca să se retragă la țară. Ce știa cu siguranță acum, după vizionare, era că aceștia nu se prea sinchisiseră să facă o renovare mai serioasă. Era sigur că, dacă ar fi râcâit pereții, ar fi dat de zugrăveala din perioada adolescenței sale. 

A pipăit la un moment dat muchia tocului ușii de la sufragerie și a descoperit, sub straturile de vopsea, tăieturile cu care tatăl său îi marcase vârsta. Își amintea, pe măsură ce trecea cu degetul mai sus, de semnul de la cinci ani, de la șapte ani, de la zece ani și așa mai departe. Starea de bine pe care o simțise dimineață se transformase acum în nostalgie. Golea mental încăperile și le umplea cu vechile mobile și obiecte din vremea când locuise aici. Parcă se afla sub influența unui drog. 

Când a încheiat așa-zisa vizionare, femeia l-a întrebat dacă dorește o cafea. N-avea niciun chef, însă a acceptat gândindu-se că în felul ăsta poate să mai rămână un timp. Înainte de toate a rugat-o să-i permită să meargă până la baie. Stăpâna casei i-a zis că nu e nicio problemă și că între timp se duce să pună ibricul pe foc. 

După ce și-a terminat treaba la toaletă, în loc să se ducă spre bucătărie, s-a oprit în dreptul fostei lui camere. A privit cu un fel de nostalgie spre mobila săracă, două paturi pentru copii și un dulap pentru haine. Locul ăsta îi aducea aminte de foarte multe lucruri. Sentimentul de plenitudine sufletească pe care-l simțise dimineață i-a revenit cu o și mai mare putere. Atras irezistibil de încăperea asta, care însemnase atât de mult pentru el timp de aproape zece ani, a intrat și s-a lungit pe unul din paturi, lăsându-și picioarele să atârne într-o parte ca să nu murdărească cearceafurile. Cu mâinile împreunate sub ceafă a închis ochii și a început să-și imagineze că se afla cu adevărat în camera lui de adolescent. 

I-au trecut prin cap o mulțime de imagini. Fetele cu care fusese aici, întâlnirile cu prietenii, zilele lungi în care se simțea cel mai singur om de pe pământ, diminețile când privea pe fereastră și spera să nu plouă sau, dimpotrivă, să găsească zăpadă pe pervaz... Toate tristețile, toate bucuriile, toate clipele de incertitudine și de fericire i s-au adunat într-un punct, în dreptul plexului solar, stârnindu-i o emoție indescriptibilă. Se simțea undeva între realitate și vis, într-o zonă unde toate judecățile morale erau suspendate. Era o senzație de bine așa cum nu-și amintea să mai fi trăit vreodată. 

După ce a terminat de făcut cafeaua, îngrijorată că oaspetele nu mai apare, femeia s-a dus să vadă ce e cu el, dacă nu cumva avea nevoie de ceva sau dacă nu i se făcuse cumva rău în baie, Doamne apără și păzește... La baie însă lumina era stinsă. În sufragerie nu era, în dormitorul părinților nici atât. Femeii a început să i se facă un pic frică. Dacă era vreun nebun care voia să le facă rău? Abia acum își dădea seama că nici măcar nu-i ceruse o legitimație sau ceva care să certifice faptul că era într-adevăr agent imobiliar, așa cum susținea. 

Singurul loc care mai rămăsese necercetat era dormitorul copiilor. A deschis ușurel ușa și l-a văzut tolănit în patul băiatului. Nu se așteptase la așa ceva. Beat nu era, fiindcă și-ar fi dat seama. S-a gândit în schimb că poate avusese o perioadă mai grea și îl doborâse oboseala. Nu prea știa cum să procedeze. N-ar fi vrut să-l trezească brusc, ca să nu-l sperie și să aibă vreo reacție nepotrivită. Îi era teamă în primul rând că se vor speria copiii. 

L-a privit preț de vreo două-trei minute, după care și-a luat inima-n dinți și a început să-i scuture ușurel umărul. A deschis ochii și a privit-o ca și cum nu o văzuse în viața lui. A și tresărit un pic, de parcă i s-ar fi arătat o fantomă. Era confuz și nu înțelegea ce caută femeia asta în camera lui. 

"Trebuie să plecați acum, domnule..." i-a zis femeia cu blândețe. "Haideți, vă rog frumos, că-mi speriați copiii. Fiți om de înțeles și plecați, că mai e nițel și-mi vine bărbatul acasă. Nu vreau scandal domnule, vă rog frumos să plecați..." 

Băiețelul și fetița stăteau agățați de fusta mamei și-l priveau nedumeriți pe străinul din camera lor. Nu le era frică și nu credeau că e un om rău. Dimpotrivă, în ochii lor se putea citi încrederea că până la urmă totul o să fie bine. Mama lor devenise însă și mai bănuitoare și îl tot ruga să-i lase în pace. 

"Haideți domnule, trebuie să plecați acum. Vă rog frumos, nu vreau să avem probleme..."

Stătea la marginea patului și privea în gol, ca trezit din beție. Nu știa ce se întâmplă cu el. Doar a tresărit puternic când a auzit țârâitul lung și strident al soneriei.  

noiembrie 2013                

Gelu Diaconu, care s-a lansat în literatura română ca poet, publicând câteva volume bine primite de critica literară, a făcut pasul definitiv spre proză odată cu romanul Sebastian (Ed. Cartier, 2018), care are, nu întâmplător, în centrul său figura tragică a scriitorului Mihail Sebastian. Și aceasta pentru că Gelu Diaconu pare interesat permanent de relația dintre un eu tulburat și contextul istoric în care se desfășoară, dintre grija pentru propriul destin și teroarea generată de un destin colectiv, incontrolabil. Și în această proză (un început de roman?!) întâlnim un astfel de tip de personaj care pare a se îndrepta spre o alegere personală radicală, poate generată de fatidica "criză a vârstei de mijloc", un personaj prins între realitatea prezentului și melancolia trecutului.

Mihai ENE