Pe Speranța am întâlnit-o într-o noapte de toamnă. Eu alergam bezmetic pe o șosea, iar ea visa în Cetatea Băniei. Pe unde ești Zenob? - a vrut ea să știe - nu cumva alergi după manuscrise? Și-apoi mi-a povestit despre o carte veche, în chirilice, cu muchii aurite și coperți cartonate. La fiecare filă emana niște aburi, pânze subțiri, cețoase, colorate în nuanțe de verde și de albastru, care luau forme nemaivăzute, de fauni, zâne ori de cai zburători, iar de cât o citise, se umpluse Craiova de aceste spectre bizare, pe care am apucat să le văd, nu mult după aceea, într-o călătorie memorabilă, vara. Iar unul dintre personajele astea ciudate s-a luat după mine și n-am mai scăpat de el nici în ziua de azi. Uneori, noaptea îl găsesc tolănit în hamacul de pe balcon - m-a trimis Speranța, zice el, să-ți cânt un mesaj.

Zenob

1. Cu toate că te dai prietenă cu toate culorile, eu suspectez ca există una pe care-o iubești în secret. Cum comentezi?

Culoarea mea este între turcoaz și un anume albastru, de dimineață rotundă. Când se termină vara rămâne în urmă cicoarea, pe care o iubesc, iar nuanța ei de albastru, amestecată în turcoazul marin - îmi place cel mai mult. Când pictez, întotdeauna încep cu o pată albastră. De la ea începe povestea, indiferent de subiect, de emoție. Iar albastrul meu nu are nicio legătură cu expresia “e albastră treaba" sau altele. Am pictat odată zefirul (vântul) ca un căluț albastru care se topește pe cer, călărit de o fecioară, cu pletele-n vânt, despărțite în două - ca să-ți poată păstra echilibrul. Acolo se vede cel mai bine ce înseamnă culoarea asta pentru mine.

2. Între personajele tale există unul plimbăreț, văzut prin mai multe puncte din oraș, un tip care mi-a bătut și mie la ușă.

Ăsta trebuie să fie însoțitorul, un personaj, desigur, albastru. Pe unde trece el se risipesc tristețile. Dar mă mir că te-ai întâlnit cu el, dragă Zenob, pentru că însoțitorul se plimbă numai prin gânduri. E căluțul ficțiunii, știe o grămadă de lucruri, cunoaște culorile sufletului. E năzdrăvan rău! S-a născut în prima mea perioadă de creație, iar în jurul lui s-a creat toată lumea mea. O dată l-am luat cu mine la Mogoșoaia unde m-am întâlnit cu o zână, care văzându-l a zi: Câtă bogăție, Speranța! Pin urmare, dacă ti-a bătut la ușă, venise probabil cu un mesaj.

3.  Am auzit că visezi la o camee? La ce rochie ai asorta-o?

Am în minte una cu cele trei grații, o camee care mă urmărește. Am văzut-o odată în Ponte Vecchio, la Florența, într-un magazin al evreilor aurari. Unele dintre ele sunt grotești - nu-mi plac toate cameele. Dar asta avea o poveste în ea, mă făcea să mă bucur, amintindu-mi de o păpușă a copilăriei pe care nu mi-am putut-o cumpăra. Am stat cu nasul lipit de vitrină, iar timpul acela se mai află încă în mine. Cele trei grații sunt maximum de feminitate, indiferent că este montată pe un inel, că e pandativ sau brățară. Apoi îmi plac rochiile. Am o prietenă care are o mică fabrică de făcut rochii iar uneori mă bate gândul să desenez modele pentru ea, deși în mintea mea se află cele mai trăznite modele și mai ales o rochie turcoaz, cu imprimeu tot în nuanțe de albastru, lărguță, lungă peste genunchi, până la jumătatea pulpei inferioare, cu mânecile mai jos de cot. Mătase grea, zi de vară, iar  când treci pe străzi -  să lași în urmă fericire și cântec.